România, statul – dădacă

Până la actul istoric din dec. 89, când totul a luat-o razna în această ţară, forţa de muncă ocupată era de 14 mil. de oameni, majoritatea regăsindu-se în industrie şi în agricultură. Fiecărui cetăţean român, după absolvirea studiilor, i se oferea un loc de muncă şi un acoperiş deasupra capului, noţiunea de muncă nefiind una abstractă, ea fiind principalul mijloc cinstit al existenţei, al canalizării şi mobilizării energiilor creatoare, de creare a valorilor morale, spirituale şi materiale care au menţinut liniştea şi pacea socială chiar într-un regim dictatorial. Astăzi numărul celor încadraţi în muncă nu trece de 5 mil. de oameni, dintre care o mare parte bugetari, salariaţi care duc în spate peste 5 mil. de pensionari.
Aşa s-a ajuns ca de peste două decenii idealul potrivit căruia munca este o virtute, a rămas doar în cărţi, acesta fiind azi doar acela de a te naşte bursier, a trăi funcţionar şi a muri pensionar, formulă care a cuprins, ca o molimă, toată atrofierea energiei creatoare a acestei naţii jalnice aflate sub protecţia maternă a statului pentru menţinerea unei linişti sociale iluzorii, fragile şi neproductive. Comoditatea vieţii oferite de stat, dreptul şi privilegiul de a intra în solda statului, lipsa de stimulare a calităţilor şi energiilor individuale pentru cucerirea unor noi idealuri de valori morale şi materiale mai mari, mentalitatea generalizată de complacerea într-o viaţă modestă şi asigurată de stat, până după înmormântare, au înfrânat avântul creator, spiritul de iniţiativă şi deprinderea cu lupta vieţii. S-a uitat de muncă, înspăimântătoarea povară, animalizarea sufletului omenesc, abrutizarea lui, crearea omului-instrument, dar fără de care nu se poate trăi, ea fiind singura valoare cu un curs normal al vremii.
Munca fără preget, în toate domeniile, fără prejudecăţi şi fără tot felul de clasificări ale profesiunilor sociale, fără sentimente de dispreţ faţă de unele din ele, poate restabili gradul de valori individuale şi locul pe care îl merită omul în societate. Dădăcită mereu de stat, naţiunea poate fi debilă, aşa cum sunt copiii prea dădăciţi, scăpată de sub tutela statului-dădacă naţiunea aceasta poate redeveni matură, având energii nebănuite, trebuind însă să fie lăsată în aer liber, să iasă din mocirla în care a băgat-o clasa politică postdecembristă, care i-a luat până şi dreptul la muncă. Oamenii să se trezească la realitate pornind cu îndoită voinţă pe drumul auster, fără îndoială, dar nobil şi curajos al marilor realizări familiale, economice şi culturale prin care fiecare îşi poate întreţine familia, în acest fel îndeplinindu-şi principala îndatorire faţă de societate, şomajul, mizeria adusă de crizele economice, promiscuitatea politică, neprivindu-i în niciun fel. Doar în acest mod i se poate acorda un vot de blam întregii clase politice ruptă total de naţiune.
Într-un stat precum România, în care fiscalitatea excesivă a devenit singura sursă de supravieţuire a lui şi a cetăţenilor săi, nu poate exista democraţie, aceasta fiind metoda ticăloasă de a da poporului cea mai mare iluzie a puterii, lăsându-l în realitate să deţină o cât mai mică parte din ea, clasa politică postdecembristă acţionând şi ea pe baza principiului potrivit căruia a stăpâni poporul prin cuvinte, este cu mult mai lesne decât a stăpâni lucrurile prin muncă.
Vin sărbătorile de iarnă, când se va aniversa, aşa, ca un fapt divers, cacialmaua din dec. 89 numită impropriu „revoluţie” în condiţiile în care ideile care au inspirat revoluţiile de-a lungul istoriei s-au întemeiat pe credinţa sentimentală în om şi în posibilităţile de a-l face desăvârşit prin instituţii libere şi prin educaţie, idei pe care însă cei care au preluat puterea născând statul-dădacă pentru propria lor linişte, le-au călcat brutal în picioare, anihilându-le cu bună ştiinţă. Ca atare, „revoluţia” din dec. 89 rămânând un simplu act de „adunare populară cu surprize”, una dintre ele fiind în cele din urmă aderarea la UE, o construcţie globală care a devenit şi ea marea dădacă a celor care conduc azi ţara, sau care cred că încă o mai conduc. În cine să mai aibă încredere astăzi acest popor debusolat şi dădăcit de toată lumea?

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]