La noi

„Să distilez în ritmuri această tulburătoare vreme”

Cine își amintește, știe că e un vers din volumul de debut al poetului Ioan Alexandru, „Cum să vă spun” (1964), carte din care noi, studenții de la filologie, citeam în gura mare în faimoasa cafenea clujeană „Arizona”.
Ei bine, minunată este cartea de acum a lui Ioan Alexandru, „Imnele Transsilvaniei”, noua ediție scoasă recent (2015) cu sprijinul financiar al Consiliului Județean Bistrița-Năsăud (președinte Emil Radu Moldovan), prin Biblioteca Județeană „George Coșbuc” Bistrița-Năsăud (director Ioan Pintea, care este și îngrijitorul ediției). Laudă lor !
Volumul a fost tipărit cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului. Nu întâmplător, tomul a ieșit de sub tiparnițele prestigioasei Edituri Renașterea Cluj-Napoca.
Am apreciat, încă înainte de apariția ediției princeps (1976), opțiunea poetului pentru vocabula „Transilvania”, nu „Ardeal”. Erau niște ani când mârâieli iredentiste agitau o falsă origine a cuvântului ”Ardeal”, or, iată, „Transilvania” este o denumire infailibil latină.
Am însăilat în presă, în câteva rânduri despre cum am dat împreună un examen restant, toamna, la facultate, despre popasul lui Ioan Alexandru la Bistrița – 1988 (unde s-a întâlnit cu profesorii de limba și literatura română din județ) și la Beclean, despre care avea să scrie că este cea mai poetică localitate din România.
Acum aș vrea să evoc un moment când atunci, în 1976, i-am citit mamei, iubitoare de literatură, poezia „Luptă”.
După prima strofă, am observat că i se umezesc ochii:
„Noi n-avem alte arme de-a lupta
Aici în Transilvania mea vatră
Decât cuvintele greoaie bolovani
Ce le zvârlim spre ceruri ca de piatră”
Și după alte nouă strofe, i-am citit strofa finală:
„Nu-i decât graiul singurul meu scut
Și dragostea și-această îndelungă
Întoarcere la taină îndărăpt
Ca trestia sub vânturi să se frângă.”
Acum plângea.
În vreme, cred că a rămas un fir eteric între poet și mama mea. Și ce ciudat: Au în comun o zi – 16 septembrie: de naștere, a mamei (1919), de stingere, a lui (2000).

Comentarii

17/11/15 20:15
LIMBA ROMÂNĂ

O să spuneți, Domnule Profesor și Scriitor, că unii se țin de căutarea nodului în papură. Nu v-aș contrazice dacă ar fi vorba de ”î” din ”i”, sau de vreo literă scăpată-n tastatură. O virgulă, însă, plasată după subiect - în cazul Dumneavoastră, o subiectivă - e ca o anatemă de Preafericit la catastrofa de la Colectiv.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5