Să duci piatra în cel mai înalt vârf al muntelui

Moto:

„Sufletul românesc e cea mai mare minune a Istoriei. Zeci de neamuri străine l-au hărţuit şi l-au schingiuit; veacuri multe a gemut subt multe stăpâniri vrăjmaşe; popoare falnice s-au stins, împărăţii trufaşe s-au prăbuşit în jurul lui şi peste dânsul: nimic nu i-a putut zdruncina credinţa în soarta lui şi, când a venit ceasul, s-a înfăţişat lumii mai unitar, mai sănătos, mai încrezător ca orice alt neam. Graniţele silnice, care ne-au ciopârţit sute de ani, n-au fost în stare să ne atingă inima.” ( LIVIU REBREANU)

De câte ori se apropie ziua de naștere a lui Liviu Rebreanu, citesc din rodirea scrisului său și din  scrisul celor care  l-au cuprins în pagină critică. De data acesta, mă reîntâlnesc cu o carte  care mi-a adus bucuria lecturii la apariție, Liviu Rebreanu în „Biblioteca critică” a Editurii Eminescu. La cărțile importante ar trebui să ne reîntorceam mereu ca la minunile neuitării. Cartea la care mă refer cuprinde mărturii ale scriitorului, interviuri, amintiri, evocări, alături de pagini de critică literară  dedicate prozatorului și dramaturgului.

E. Lovinescu își amintește de anul 1909 când tânărul Rebreanu,  subțire ca un plop, de un blond fad de culoare vântului și sfios ca un seminarist, vine din Ardeal la București, locul unde a început un capitol întunecat al vieții sale, „o luptă dârză cu mizeria și pasiunea de scriitor”, însă lucrând la variante ale romanului Ion, mărturisindu-și credința că pământul de care era atât de legat neamul românesc este „izvorul dumnezeiesc al tuturor civilizațiilor”. Pompiliu Constantinescu  îl numește romancier al energiei,  un evocator de voință epică. În opinia critică a lui Aurel Martin, Rebreanu  este prozatorul român cu cea mai acută vocație a tragicului, iar în opinia lui Alexandru Philippide  ceea ce surprinde în romanul Ion este o neîndoielnică sinceritate a autorului față de eroul său.

 Pentru Tudor Vianu, Rebreanu  este scriitorull care pentru prima dată  l-a făcut să înțeleagă ce virtuți omenești cere munca literară, urmărind cum ferestrele casei dărăpănate în care locuia rămâneau luminate în tot timpul nopții. Era perioada în care revenise din Moldova unde se refugiase pentru a scăpa de justiția marțială a trupelor de ocupație.

Șerban Cioculescu vorbește despre omul Rebreanu, cuceritor, respirând siguranță de sine reflectată în senina privire a ochilor albaștri. Avea franchețe, o bună-credință înăscută și  credință în semeni, cu toate uneltirile și insultele „unor clici”.

Pentru Perpessicius este un maestru al romanului, iar pentru Mihail Sebastian purtătorul darului literar de a crea viață. După Mircea Tomuș și dramaturgia rebreniană e îndreptățită la clasicitate, mai ales prin comedia de moravuri Plicul. Atât omul cât și opera au trecut prin multe vămi, consemnează M. Ungheanu, pentru că n-au intrat în calapodul bucureștean al vremii. Rebreanu  era puțin făcut pentru  mondenitate, astfel fiind  puțin înțeles de o „lume de cozeri”. Nenumărate  dificultăți și obstacole  s-au ivit în calea scriitorului. Jurnalu său ne arată că viața nu i-a fost o idilă.  Însă, statura lui s-a ridicat sus și trecerea timpului îl favorizează. Este ideea periplului critic din volumul Liviu Rebreanu  apărut în „Biblioteca critică” a Editurii Eminescu, idee  pe care o alătur, când se apropie ziua de naștere a scriitorului și îmi așez în fața ochilor și a minții cărțile sale,  de ceea ce spunea Maurois despre Camus că a dus piatra în cel mai înalt vârf al muntelui.

              În imagine:

Valentin Marica vorbind  despre „conștiința seriozității umane” a lui Liviu Rebreanu , la Târlișua, locul nașterii scriitorului.