CUVÂNTUL VINDECĂTOR

Să ne alegem cu grijă cuvintele -I-

Cu un cuvânt bun

şi pe cei răi îi facem buni,

cu un cuvânt rău

şi pe cei buni îi facem răi.

Este bine să ştim că semnificaţiile multiple ale cuvintelor constituie, atunci când cei care comunică nu îşi clarifică ceea ce au vrut să spună, motivul unor neînţelegeri grele.

Importantă este şi pronunţarea cuvintelor cu o anumită intonaţie ce poate da un sens anume celor spuse.

Conform DEX, cuvânt înseamnă „unitatea de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) şi a unui complex sonor; vorbă.”

De aceea, într-o discuţie, este bine ca fiecare să clarifice dacă celălalt a înţeles ceea ce a vrut să spună. Pentru că un cuvânt poate avea „un complex de sensuri”, este bine ca într-un dialog, discuţie, să se convină ce înţeleg, cei ce vorbesc în acel moment, prin cuvintele folosite, eventual ce sens dau, de comun acord, acelui cuvânt în acel context.

Dacă facem presupuneri că celălalt ştie ce am vrut noi să spunem şi nu avem curajul să întrebăm şi să clarificăm, riscurile neînţelegerilor sunt reale şi pot fi urmări neplăcute.

Când comunicarea este între părinţi şi copii mici, dacă cuvintele nu sunt bine înţelese, se pot crea confuzii cu repercursiuni asupra dezvoltării psihologice a acelor copii, astfel încât, au şansa să îşi limpezească mult mai târziu şi, eventual, în cadrul unei terapii, multe confuzii.

Literatura de specialitate ne oferă multe exemple, prin cazuistica prezentată în cărţi, din care avem de învăţat.

În această primă parte a discuţiei noastre vă propun, cu blândeţe, să citim cuvintele unor specialişti în domeniul psihologiei.

J.F. de Sauverzac scrie în prefaţa unei cărţi a psihanalistei François Dolto:

«Este un adevăr care scapă cuvintelor, un real de care nimeni nu e răspunzător, în care reperele sunt vagi. Este un ne-spus, pe care subiectul nu l-a luat cu el, dar care, însă, se lipeşte de el ca o dublură, fără voia sa. „Imposibilul” care rămâne în simptom îi poartă urma. La fel este neînţelegerea dintre micul Hans(cazul lui Freud) şi mama sa: „Ai şi tu un face-pipi?”, a întrebat-o el. „Bineînţeles că am şi eu un face-pipi, a răspuns ea. Dar ea s-a referit la o funcţie, iar el a întrebat-o despre existenţa organului. Nimic nu justifică mai bine calamburul nefast al acestui „ne-înţeles” între mamă şi copil, calambur care, după vorbele ei, este greu de recunoscut; ea a înţeles greşit o altă diferenţă, cea dintre organ, penisul, şi simbol, falusul, care reprezintă dorinţa oricărui subiect, indiferent de sexul său. (Asupra acestui aspect, după cum subliniază François Dolto, nici Freud nu avea concepţii clare la vremea aceea.) Dacă simptomul îşi are originea în echivoc, el nu îşi are calea de întoarcere spre adevăr, pentru un subiect în analiză, decât printr-un „spus”. De aceea, trebuie să ascultăm chiar şi ceea ce copilul nu ne poate spune prin cuvinte – pe care le-a refulat sau pe care nu le-a primit; şi îi putem spune totul, întrucât, ca orice fiinţă umană, sexuată, el este susţinut de limbaj, chiar dacă codul său simbolic este aparent indescifrabil. Aceasta este profunzimea domeniului pe care François Dolto a oferit-o psihanalizei.»

Tot din sfera discuţiilor dintre părinţi sau adulţi şi copii, vă invit cu drag să citim cuvinte ale lui Jaques Salomé, psiholog francez de renume internaţional:

«Când o mamă spune copilului său „dragostea mea”, ea pare să confunde sentimentul pe care îl încearcă pentru el (simt dragoste pentru tine) şi direcţia sau obiectul acestei iubiri, care este persoana copilului său.

Ea stabileşte o complicitate care poate să-l facă pe copil să înţeleagă că el „este” dragostea, adică sentimentul mamei. Acest amalgam riscă să-l închidă într-o postură care se poate revela inconfortabilă în sentimentele lui de dragoste din viitor şi chiar să-i interzică să lase să se dezvolte sentimente care i se potrivesc.

La fel, când aud o mamă murmurând cu drăgălăşenie fiului ei: „Tu eşti bărbatul meu”, ea nu înţelege locul pe care ea i-l atribuie şi confuzia pe care cuvintele sale o poate provoca în spiritul copilului. Ea nu pare să ştie că, făcând aceasta, iese din sfera filială/maternă, pentru a plasa copilul într-una cu tentă sexuală, a unei relaţii de la adult la adult.

Dacă un soţ spune copilului său: „Du-te şi întreabă pe mama dacă este de acord...”, el se plasează, faţă de soţia lui, pe acelaşi plan cu fiul său sau cu fiica sa. Va fi preferabil pentru el să o numească pe soţia lui – folosindu-i prenumele, sau, şi mai mult, să precizeze: „Du-te şi întreab-o pe mama ta”, pentru a-i arăta copilului că trebuie să gestioneze problema în această relaţie, într-o poziţie de fiu-mamă. La fel, când femeia anunţă: „Spune-i lui tata că masa e gata”, ea se introduce într-o relaţie care nu trebuie să rămână decât de la copil la tată.

Când o învăţătoare, grăbindu-se, cere uneia dintre elevele sale: „Să-i spui mamei să vină să mă vadă”, uitând posesivul, ea face intruziune într-o relaţie care nu aparţine decât copilului.

Când o mamă spune: Mămica te va pedepsi pentru că ai minţit”, ea perturbă reperele relaţionale ale copilului său, căci nu este mămica cea care pedepseşte (parte gratifiantă a relaţiei marterne), ci mama (parte mai frustrantă a relaţiei marterne).

La fel, când părinţii utilizează impersonalul pentru a da o informaţie: „Se va pleca în călătorie şi tu vei rămâne cu bunica!”, va fi mai important să se precizeze: „Tatăl tău şi cu mine vom face o călătorie în cuplu. Am discutat împreună şi suntem de acord să te lăsăm la bunica.”

Am auzit o fetiţă de 9 ani spunând învăţătoarei sale: „Voi adulţii, ne faceţi să trăim lucruri dificile şi nu ne învăţaţi nici măcar cuvintele prin care să le trăim mai bine. Eu nu ştiu cum să spun că Bruno este fiul prietenei tatălui meu. Eu spun că este fratele meu, şi toată lumea crede că el este de asemenea fiul mamei mele! Mie nu îmi place asta , nici mamei mele, de altfel,”

Este de datoria noastră să fim mai vigilenţi în legătură cu termenii pe care îi folosim, cu formulările pe care le utilizăm şi cu importanţa pe care o dăm cuvintelor alese, deoarece este de datoria noastră să le alegem cu mai multă grijă, pentru a încerca să le păstrăm cât mai aproape, cât mai fireşti faţă de relaţia pe care acestea pretind că o numesc.

Cuvintele sunt paznici vigilenţi în labirintul schimburilor intime, ele ne pot ajuta să evităm să cădem şi să ne pierdem în ne-diferenţiere. Căci ştim, orice existenţă se construieşte printr-o succesiune de identificări şi mai ales diferenţieri, pentru a accede la propria noastră identitate.”

(va urma)

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5