BILET DE CĂLĂTORIE

Să ştii să (şi) asculţi

„Tăcerea e de aur şi vorba de argint” e o formulă aproape magică, de răspuns la amalgamul de neînţeles din sistemele real, virtual sau mediatic, de azi, în care toţi vor să vorbească, să fie în prim-plan, chiar dacă nu-i cine să-i socoată, spectatori, ca la teatru. Au n-au ce spune, asemenea personaje nu contenesc să rupă din gură, dorind să se audă cu orice preţ (al răbdării) numai pe ei, cât mai obsedant, chiar şi un deceniu. Şi chiar dacă fac numai zgomot în Univers.
Într-o epocă a expunerii şi a expusului, în care mulţi vor să vorbească, să intervină, să-şi exprime păreri, uitând de norme, de limite şi de limitări, de „cine comunică se comunică”, cei ce vorbesc neîntrerupt, dar întrerupând, nu fac în niciun fel casă bună cu întregul la care participă, nu aşteaptă întorsul pentru dusul lor şi sunt mereu pe un sens unic obositor, plictisitor.
A fost un timp, când cu greu se înscria cineva la cuvânt, în plus faţă de cei numiţi, pregătiţi, programaţi. Era o anume reţinere, pornită din respect, din lipsă de curaj şi, de multe ori, cel ce ar fi avut ceva de spus pleca acasă cu gândul neexprimat, dar împăcat cu sine că a asistat la o acţiune ce i-a înlesnit gânduri. Dar, de curând, parcă nu se mai opresc interveniţii, ce au mereu ceva de spus, de adăugat, de contrazis, fără teamă, fără jenă de-a greşi, cu tot aplombul căpătat probabil din spaţiul virtual unde poţi spune oricum, orice, oricui, că tot (chiar!) nu te (prea) ia nimeni în seamă.
Există manifestări, evenimente, unde cei care asistă doresc să vorbească şi ei, măcar la fel de mult ca invitaţii trecuţi în program, dacă nu să-i şi întreacă, de parcă dintr-o dată scena ar fi inundată de public, dornic şi nerăbdător să spună replici, chiar la microfon, atunci inventat, sub ochii lor de copii mari şi neascultători.
Rolul de simplu participant nu mai este suficient. Uşor, uşor, invitaţiile sunt refuzate ( Nu mă duc dacă n-am niciun rol... Trebuie să vorbesc, merg; dacă nu, am treabă); iar cei ce nu sunt lăsaţi şi ei să se producă, găsesc pe loc scuze şi alte ocupaţii, chiar dacă e greu de-a pierde ocazia să spui mereu câte ceva când nu ai nimic de spus. Dacă se întâmplă, totuşi, ca prezenţa să fie de neevitat, dar să nu aibă ocazia de-a interveni sau să eşueze orice tentativă, din program, atunci persoana respectivă e în stare să ţină mânie pe viaţă, simţindu-se nebăgată în seamă. Şi nici când moderatorul ar recurge la clopoţel de atenţionare sau la timp anume stabilit, tot nu s-ar răbda eroul nostru ( al zilelor cu întâlniri ) să nu apeleze la o severă comparaţie între el şi ... ceilalţi invitaţi, simţindu-se nedreptăţit şi exprimând indignare, demne de ... Caragiale. Ce-ar însemna ca pe stadion să coboare şi suporterii: vreau să dau şi eu gol, cu mâna sus, am şi eu ceva de spus.
Rosteşte „cu subiect şi predicat” tocmai cel ce vorbeşte cu dezacorduri dintre subiect şi predicat, uzând de un clişeu la modă, cu trimitere la spunerea „verde-n faţă”. Personajul nostru, al societăţii de înflorire a cuvântărilor de tot felul, nu uită nici de vehiculatul „vocal”, înţeles ca bine-auzit, spus răspicat, ca şi cum gura păcătosului ar putea fi şi ne-vocală.
Comunicarea nu se predă, nu se învaţă. Ea este suma unor lecturi. Fără ele e ca şi cum ai ajunge la rezultatul matematic fără zăbava unui calcul seducător, e ca şi cum ai învăţa pe de rost un eseu fără să citeşti opera, cu tot farmecul ei. Comunicarea se formează în timp. Oratoria, de asemenea. E şi inspiraţie, şi transpiraţie, muncă. Nu toţi pot vorbi liber. Şi nici nu trebuie. Nu toţi pot capta atenţia. Şi nu le cere nimeni. Dar să nu mai semnalizeze.
Cum să susţii sau să participi la cursuri de discursuri, câtă vreme secretul unei comunicări publice constă în originalitate, nu în lecţii învăţate?!... Iar dacă un cuvânt nu reprezintă un pas înainte, atunci ne gândim la bătut pasul pe loc şi pierdut timpul.
De aceea, dacă e de învăţat ceva bun din toate exemplele de evenimente publice, cu filosofi şi cunoscători în toate domeniile, peste noapte, este să ştim să mai şi tăcem. Să ne bucurăm doar ascultând. Dacă este ce asculta.
P.S. Ernest Hemingway suferea de „peirafobie”, care e teamă patologică de-a vorbi în public. Nu se transmite, oare?!...

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]