SABINE MIRON: La granițele posibilului

Sub pomul de Crăciunul lui 2017 m-am bucurat să găsesc două cărți, palpabile, adevărate, tipărite pe hârtie. Fac aceste specificări, pentru că, astăzi, acest lucru nu mai este de la sine înțeles și asta nici măcar pentru cei din generația mai în vârstă, forma eBook fiind, precum și cea audio, foarte răspândite. Am văzut că de fapt cea de-a doua se referă la România. Mi-au fost suficiente primele 30 de pagini încât să-mi dau seama, cu bucuria inerentă, că este vorba de un fel de declarație de dragoste vizavi de România. Căci, trebuie s-o menționăm, cărțile și mai ales mass-media referitoare la țara noastră sunt de puține ori binevoitoare, înecând-se în clișee, locuri comune, știute și răsștiute, încât eu, unul, m-am săturat demult să le mai bag (de-adevăratelea) în seamă. Autoarea, Sabine Miron (născută în 1958 în Germania de Vest, numele de familie la naștere rămâne nespecificat), se află la prima carte. În România a fost întâia dată în aprilie 1992, pentru câteva zile, în luna august a aceluiași an, pentru șase luni, din care s-au făcut … 15 ani! Cartea, chiar dacă nu se bucură de un stil briliant, este scrisă cu sinceritate, cu ușoară ironie, uneori și autoironie, dar și cu o bună doză de umor. Încercând să traduc cuvântul de introducere (mi)-ar ieși cam acest text: „Aceasta este cartea mea despre România și câțiva din locuitorii ei precum și despre 15 ani din existența mea acolo. Nu este o analiză politică, nici un studiu sociologic și nici o privire antropologică. Este declarația mea de dragoste și totodată o răfuială. Un deceniu și jumătate m-am simțit acolo ca acasă. Iar acum, din nou în Germania. În sfârșit cu toate gurile de canal acoperite, cu grădinile frumos decorate din fața casei, cu gardurile lor joase, cu vânzătoarele zâmbind prietenos, cu suficientă hârtie igienică și săpun în toaletele publice. Da, din nou aici, dar nu în întregime…”.
Da, căci o parte din Sabine a rămas în România. Dacă înainte de a veni în Transilvania (Sibiu) și ea, precum mulți, nepermis de mulți alții din Germania și în general din Occident, făcea confuzia între Budapesta și București, credea ca toate țările din așa numitul „bloc de Est” (Ostblock) din perioada războiului rece sunt slavice, ba mai mult, pe coperta a IV-a a cărții găsim următoarele: „România? România nu este în Europa”… spuse agentul de expediere care se ocupa de mutări în granițele Europei. Niște prieteni îi ceruseră o ofertă de preț pentru o mutare din Germania la Sibiu/Hermannstadt. Foarte îndepărtat și necunoscut este statul din Carpați și pentru autoare, care, la 35 de ani, hotărăște să se angajeze aici social, de la Berlin venind, pentru o jumătate de an. Din șase luni se vor face 15 ani…” Pentru a cunoaște într-adevăr un popor, cu tot ceea ce îi aparține, este nevoie de timp, de experiență și existență nemijlocită între oamenii care îl compun. Accesul spre cultura și mentalitatea românească vine în timp. Trecerea nu a fost bruscă, cel puțin nu la nivelul limbii. Familia din Sibiu la care Sabine va locui este cea a preotului dintr-un cartier al Sibiului, de formație evanghelică, etnie germană (familie de sași). Limba de comunicare exista de la bun început, dar ea nu era cea română, ci germana. Nou-venita se pune serios pe învățarea limbii române, mai ales că de la început i-a plăcut cum sună limba noastră „cea dulce și frumoasă” (altfel decât latina ori limba franceză, care i-au creat la școală – după cum singură mărturisește - mai degrabă dureri de cap. Plină de umor este scena care descrie „evenimentul” telefonării din Sibiu, de la așa numitele „telefoane”, cuvântul este preluat astfel și în versiunea originală. „Cabina cinci, Germania”, se auzea vocea telefonistei, iar ea nu era sigură că a înțeles bine. „Mă ridicam atunci încet, cu temerea că iarăși nu voi fi înțeles bine. Dacă careva din vecini se va ridica și îndrepta decis înspre cabină, voi disimula, făcându-mă că m-am ridicat doar spre a mă întinde.”
In România îl cunoaște pe Costel (cu numele de familie probabil Miron), de fel de lângă Piatra Neamț, cu care se va și căsători. Este descrisă nunta, ospățul dintr-un restaurant din Sibiu, mergând până la redarea unor obiceiuri (cinstirea mirilor, bunăoară), totalmente străine în această formă mentalității din Germania. Sabine învață, pas cu pas, să trăiască în România până a și-l însuși pe „a se descurca”. Mentalitatea începe să-i spună tot mai mult, să i se descopere dincolo de partea ei de suprafață Despre statul pe la cozi la benzinării (peco, cum preia autoarea termenul în limba originală) dar și la pâine, despre absurditatea unor legi, despre lipsa de punctualitate a românilor și multe altele se scrie aici. Dar nu cu răutate, cum ar fi scris cronicarul, ci cu sârguința de a căuta să se înțeleagă ce se ascunde în spatele acestor lucruri. Preluând un alt citat: „Pentru a înțelege pe cineva, spune indianul, trebuie să mergi o vreme în păpucii lui”, cred că această expresie redă cel mai bine intențiile autoarei. Dar nu vrem să întârziem prea mult asupra conținutului; i-am lua cititorului plăcerea de a descoperi singur multele aspecte legate de țara noastră pe care cartea le oferă.

Damaschin Pop-Buia
Ostfildern, în ianuarie 2018