Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

ŞANTIER LITERAR: Proză de Ion Radu Zăgreanu

Ultimii țărani

 

În 1972, în luna august descindeam împreună cu tatăl meu în satul Malin, unde am fost repartizat ca tânăr profesor de limba și literatura română.

Din Rusu de Sus  am luat-o per pedes apostolorum. Când ne-am apropiat de Malin, prima casă, pe partea dreaptă, ne-a impresionat prin gardul din fața ei, de fapt un adevărat zid de cetățuie, clădit din pietre de râu. Nu prevedeam pe atunci, că voi deveni rudenie prin alianță, cu cei care locuiau în capătul de jos al satului Malin, badea Gavrilă Rusu și lelea Arșinica.

În 1972 Malinul, deși destul de aproape de Beclean, la 10 kilometri, era despărțit de șoseaua județeană de un drum de vreo patru kilometri, drum noroios și greu accesibil, mai ales toamna și iarna. Localitatea mai păstra multe aspecte ale satului tradițional. Mai era ciurdă de porci, existau boi, mulți bivoli și mulți țărani adevărați. Tiparele arhaice țărănești mai pâlpâiau încă. Nunțile se făceau în sat, la căminul cultural, tot neamul mirelui și al miresei era antrenat în buna desfășurare a ceremonialului nupțial, mai întâlneai femei care în nopțile lungi de iarnățeseau la război, se mai organizau jocuri, hore, balul românesc și cel unguresc, avea loc împreunatul oilor, se mai recolta grâul cu secera. La nunți mai puteai vedea pe ,,seniorii” clanului țărănesc, ,,insula albă” a satului, cum o numeam eu, alături de tineri țărani plini de vigoare.

Au trecut anii, deceniile, s-au schimbat vremurile și țăranii adevărați s-au mutat rând pe rând în lutul dealului, în cimitir. În prezent, pe  ultimii țărani adevărați, încă în viață, îi poți număra pe degetele de la mâini, ei își târăsc ultimii ani copleșiți de boli și de bătrânețe. Nu de mult a mai plecat spre ceruri unul dintre ei, badea Gavrilă Rusu. Soția lui Arșinica  l-a premers cu vreo doi ani în urmă. Badea Gavrilă a fost prototipul țăranului tradițional. O viață a fost legat rebrenian de pământ și de animale. Acolo, în gospodăria lui, în spatele zidurilor cetățuii lui rurale, timpul era cronometrat țărănește, după mersul zilelor și al nopților, după circuitul anotimpurilor, după nașterea, căsători, moartea unui copil.

Când treceam, în primii mei ani de Malin, mai mult pe jos, apoi cu mașina sau autobuzul, pe lângă casa lui, era suficient să observi ce face badea Gavrilă și imediat îți dădeai seama în ce anotimp te afli. Casa lui îi fotografia pe cei care se perindau pe drum către sat sau dinspre Malin spre lumea largă. O viață badea Gavrilă și lelea Arșinica au arat, au semănat și au cules porumbul, fasolea, cartofii, bostanii de pe dealul de lângă casa lor. Monumentala și statuara imagine a plugarului din poezia argheziană ,,Belșug”: ,,El, singuratic, duce către cer/Brazda pornită-n țară, de la vatră./Când îi privești împiedicați în fier,/Par, el de bronz, și vitele de piatră.”, a fost întruchipată perfect de dânsul. De atâtea ori i-am văzut ,,rănind” dealul, în fața vitelor lelea Arșinica și badea Gavrilă cu mâinile pe coarnele plugului. Din josul drumului aveai impresia că ei  vor urca cu viitoarea brazdă spre cer. Înălțimea dealului îi punea mai bine în rama acelui tablou vast, pe cei doi, îi îmbrăca într-o aură hieratică, iar versurile din aceeași poezie a lui Tudor Arghezi: ,,Căci Dumnezeu, pășind apropiat,/Îi vezi lăsată umbra printre boi.”, completează scena unică a aratului și a semănatului în familia lui badea Gavrilă.

La moartea soției badea Gavrilă nu mai putea să se deplaseze. În șură îl aștepta carul, plugul, grapa din spatele grajdului, iar sub streașina acestuia se odihneau coasa, sapele, furcile, lanțurile și funiile de legat fânul și lemnele. Uneltele îl chemau zadarnic. Stăpânii lor aveau alte planuri. Lele Arșinica s-a dus pe ,,deal”, iar badea Gavrilă ne mai rememora uneori  momentele de veselie, când ne adunam în jurul lui și beam vinul roșu și tare din pivnița lui rece, mâncam slănină și sorbeam apa ca gheața din fântâna foarte adâncă, adevărată fântână de cetate asediată.

La 95 de ani badea Gavrilă s-a mutat de sub dealul lui în alt deal, de unde va putea să-și supravegheze în continuare casa. Alții vor cosi, ara și semăna dealul lui. A plecat încă un țăran adevărat și din ,,insula albă” a satului Malin de altădată mai plutesc în derivă câteva plavii, câțiva plauri.                                                 

 

Metoda firului de păr și Securitatea

 

În volumul autobiografic de eseuri al Hertei Müller, ,,Regele se-nclină și ucide” (Editura ,,Humanitas Fiction”, 2017) multe pagini sunt dedicate interogatoriilor sale de la Securitate, adevărate scenarii dramatice în care fiecare  ,,jucător de șah” mută piesele pentru a-și surprinde adversarul.

În timpul unui interogatoriu ofițerul de securitate se plimba nervos prin cameră și a început să urle la ea, apropiindu-se de masa la care stătea Herta Müller. Spre surprinderea ei, așteptând să primească o palmă, anchetatorul prinde între două degete un fir de păr de pe umărul romancierei. Înainte ca el să-l lase jos, anchetata îl ia pe neașteptatepe securist cu următoarea replică: ,,Vă rog să-l puneți la loc unde era, e părul meu!”. Reacția obișnuită a ofițerului, atingerea umărului victimei, râsul în hohote, este urmată de un fapt nefiresc, el pune ,,părul la loc, unde fusese”. Spusele sale l-au luat ,,pe nepregătite” pe călău. Interogata simte că a repurtat o victorie de etapă în fața anchetatorului, frica fusese învinsă.

Un fir de păr a devenit pentru scriitoare și prietenii ei un ,,semn șiret”, în locuință, pe clanțe, pe încuietoarea dulapului, în sertare, în cărțile din bibliotecă, pentru a recunoaște prezența altor persoane în spațiul domiciliului, când ei erau plecați de acasă. Același fir de păr prezent în scrisorile expediate sau primite de la prieteni, indica faptul că scrisoarea a fost sau nu deschisă de Securitate. Aceste tertipuri preventive mi-au adus aminte de scrisorile tatălui meu pe care mi le expedia înainte de decembrie 1989, când temporar a locuit la sora mea Felicia, în comuna Rus, județul Sălaj. O scrisoare expediată de acolo ajungea la mine în Parva cam în două săptămâni. Bănuiam și atunci că ele erau deschise și lecturate de securiști. În dosarul întocmit de Securitate tatălui meu am regăsit reproduse pasaje din scrisorile mele adresate prietenului meu, regretatul poet târgoviștean Mihail I. Vlad. Eu nu am fost atât de perspicace, încât să folosesc metoda firului de păr.

Dacă nu aș fi lecturat la CNSAS dosarul de Securitate al tatălui meu, nu aș fi înțeles atât de bine avatarurile scriitoare Herta Muller provocate de Securitatea română. Naiv și încrezător în prietenii mei, nu concepeam că în anturajul meu, un prieten drag era informator. Misiunea care i-a fost încredințată se referea în primul rând la tatăl meu, preotul clandestin, la deplasările lui. Când amicul meu a recunoscut colaborarea lui, ne aflam mai mulți foști colegi de școală din Parva, la umbra unei beri, într-un asfințit torid de iulie. Am sărit de pe scaun, l-am îmbrățișat și i-am spus așa: ,,-Dacă tu ai avut tăria de a recunoaște, eu te iert și nimic din prietenia noastră nu se va schimba. Te-ai salvat!”. De atunci au trecut vreo 25 de ani, dar nu ne-am mai întâlnit. Aș fi vrut să-l întreb cum proceda. Acum totul este o poveste care atârnă în amintirile mele legată probabil cu un fir de păr.

 

Întinderile albe

                                                                  

A doua ninsoare consistentă a acestei ierni a căzut din ceruri când se credea că primăvara este pe undeva pe aproape.

Înarmat cu o greblă de fier am mai urcat deluțul din spatele casei din Malin ca să caut sub zăpada cu o grosime  de vreo douăzeci și cinci de centimetri frunze verzi de pătrunjel.

Pomii grădinii, cu brațele pline de omăt, îmi ofereau un spectacol feeric. Sub mantia albă peisajul din jur părea altul. Chiar și reperele spațiale atât de cunoscute de mine, nu mai corespundeau topografiei obișnuite pe care ochii mei au vizualizat-o de atâtea ori. Nu luna, ca în narațiunea ,,În văpaia lunii” a lui Fănuș Neagu, ci ninsoarea a transfigurat totul. Ningea rar, ca în povestirile părintelui Ion Agârbiceanu. Deși cronologic eram la jumătatea lunii februarie, în aerul de pe dealurile Malinului se simte o așteptare. Timpul era tras de ambele brațe, atât de dorința iernii de a mai rămâne, cât și de ecourile primăverii abia perceptibile. Așteptarea primăverii, firavă, trăgea cu ochiul în ograda cu mormane de zăpadă a iernii. Sub întinderile albe, lanul de grâu de vreo două hectare, de sub pădure, își numără oastea de fire verzi aflate sub cușma albă. Fiecare mlădiță de grâu promitea că va ține în cupa ei mai multe boabe de grâu, visa la mările unduioase de spice, pictate din loc în loc de sângele macilor. Sub întinderile albe grâul a îngenuncheat în rod.

Când am închis portița spre grădină, am observat în dreapta, că locul unde am depozitat monturile fierte de la struguri, era răscolit de copitele și de boturile caprelor sălbatice, care s-au înfruptat din ele. Gardul de sârmă semăna cu un fagure încărcat de ninsoare. Prevedeam că le voi întâlni, pe ele, pe cele patru căprioare, care noaptea coborau aproape de casă și care nu se mai sinchiseau de lătratul celor doi câini din curte. Le-am aflat, unde bănuiam că o să coboare. Vecinul meu Nelu avea înspre un drum abandonat două căpițe de fân, doi nemți, cum li se zice pe aici acestora. Cu botișoarele lor smulgeau din căpițe fânul, apoi tacticoase îl mestecau și îl înghițeau. De sus cădea rar ninsoarea. Asistam la o cină de taină a căprioarelor care îmi aducea aminte de Parva. Acolo, la școala din Parva,  o mare problemă a dascălilor era școlarizarea elevilor. Mereu plecam ,,pe teren” ca să-i lămurim pe părveni să-și trimită copiii la școală. Îmi plăceau aceste deplasări de 10-15-20 de kilometri mai ales iarna. Atunci aveam ocazia   de a întâlni țarcuri cu oi și surprindeam momentul când li se dădea de mâncare.  Era ceva dumnezeiesc. Din văzduhurile largi care se frecau de dealurile înalte, vorba lui Nicolae Labiș, ,,zăpezile torceau leneș”. Noi ne aflam pe coama dealurilor și în fața noastră în sunete de clopote oile ciuguleau fânul împrăștiat pe jos sau așezat în iesle improvizate.

Cele patru căprioare au sesizat prezența mea. Au întors capetele spre mine. M-am oprit. Le priveam. După vreo cinci minute, speriate, s-au îndreptat spre pădure. Ningea mai tare, mai plăcintos. Am îndepărtat zăpada de pe stratul de pătrunjei, am cules un buchețel și am  pornit spre casă. În depărtare, la vreun kilometru distanță, același Nelu, cu o rudă de acăț în spate se îndrepta spre casă, profilâdu-se pe linia orizontului,  ca un punct negru mișcător, ca într-o cunoscută poezie coșbucian.

Coboram pe cărare trasată de pașii mei  În jurul meu așteptare copleșitoare scosese un oftat. Am privit în urmă. Ningea bacovian. În jocul fulgilor de nea, am întrezărit ca o străfulgerare chipul primăverii.

 

                                                                   

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]