Șantier literar: Susana Deac

 

 

Totu-i o îmbinare

între clapele pianului și amintirile toamnei

închistate în nervurile frunzelor

fluturi aterizați ca niște elicoptere silențioase

pe acoperișul firav al florilor

ridurile istoriei se dizolvă în cele faciale

doar crestăturile timpului contează

individul se pierde sub prag

sub pragul propriu

 

nostalgie identificare regăsire

pagini de romane în flăcări ard în

culori armonice și sunete asimetrice

în calea mai multor necunoscuți

te sperie tăcerea lor strecurată

în vocea sugrumată a macilor

 

nu ne cunoaștem dar ne întindem

să ne cunoaștem tot mai bine

apoi ne retragem pas cu pas

fragilitatea are forța sa

imperativul eșuează în ecou

 

totu-i o îmbinare între tine

care te apropii stagnezi și te îndepărtezi

și între mine care mă apropiu stagnez și

mă îndepărtez

totu-i tradus în timp care se dilată

se micșorează

se amplifică apoi curge cu tot mai mare frică

totu-i o îmbinare între noi

între lună și soare și apusul soarelui

între nori furtuni și pajiști de mătase

povești de adulți și înțelepciuni de-ale copiilor

 

totu-i o îmbinare între tine și mine

apoi între tine și tine

ca în ultima instanță să fie o îmbinare între mine și mine

împovărată  combinație

 

Unei femei să nu-i spui niciodată...  

 

mai bine

spune unei femei

că în culorile ei - răsare soarele

vântul de acum

împrăștie cuvântul rostit atunci

vlăstarul înviat se îmbracă

în rochie de bal

și alte povești venite să tulbure

 

 

Unde-i poezia?      

 

poezia stă la capătul rândului ori ridului înfipt încăpățânat pe fața ta

se pitește în tufiș stând la pândă după căpița de fân

desenată într-o vară galbenă

în expectativă la umbră de vânt de mal sau gând

munți greoi sub pași în curba lacurilor cu forme proeminente și gâze efemere dar pitorești

 

poezia stă să-ți răstălmăcească  inscripțiile jurnalului

te conturbă

nu mai știi uneori linia dreaptă

faci ocolișuri prin frunze verzi peste cascade de flori

poezia se simte și se retrage într-o pictură cu expresie

într-un trup care respiră lent și senzual

latent

reverberații și mișcări cutanate

înnoiri de pulsuri expirații

cutremure

 

poezia renaște trecutul declanșând măsuri de timp

acaparează viitorul

dureri identificări pierderi ireversibile

 

poezia începe să trăiască prin tine

așa cum începi tu să te pierzi în ea

 

 

Copacul… cu mâinile spre cer

 

Mă aflu în direcţia curenţilor de aer de pe malul apei

unde corpul meu încape în mâini dornice de hotare

acolo staţionează toamna pe îndelete și repartizează culori

o nostalgie a frumuseții te cuprinde

clipe cu brațe întinse acaparatoare și subtile

 

Asculţi glasul plămădelii din inima pământului

şi cântecul racordat la o nouă primăvară

care atât de greu se arată în venire

albăstrele inundă viziunea

creasta cocoșului începe și ea să cânte

până când mâțișoarele își preschimbă hainele verzi în galben apoi în roșu când se predau muririi

ștacheta înmânată continuă

 

Mi-ai luat mâna ca să-ţi laşi buzele în aceea clipă

mirosea de albăstrea din pământul ud

când plouă lăcrimează Dumnezeu

văzând atâtea aşteptări fără căpătâi

 

La doi paşi de noi înfiripat în verde

se înalţă un copac destul de ciudat

are trunchiul zdravăn cu şoldul curbat

şi sânii proeminenţi parcă ar fi o femeie

ori un om şovăind de durere şi ridicându-şi

multe crengi spre cer

 

Nici nu mai ştiu ce să zic câinelui înfrigurat

şi staţionar în faţa băltoacei

dacă va vrea să vină vreodată primăvara

 

 

Focul verde

și similitudini     

 

curbura dealului e aurie

ca și curbura sânilor tăi prinși în soare

pașii mei se îndreaptă spre vârf

la un pâlc de brad în meditație

mâna mea urcă până la sfârcul tău

oaza focului verde care mă arde mereu

 

recunosc profilul tău culcat în linia orizontului

după chipul tău îmblânzit urmează un deal îndesat cu boboci tineri de vârf în ascensiune

dealul următor îți redă abdomenul și coapsele tale rotunde în visare

iar picioarele se pierd în valea izvoarelor de pian prin care picură apa vie

 

dacă-mi plimb privirea pe orizont ating corpul tău

cu mângâieri line

când mă apropiu de tine îmi trezești dealuri

și câmpii verzi

un vânt blând mă leagănă ca și suflarea ta

cuvinte se nasc la încheietura crengilor

apoi pe buzele mele care trec pe buzele tale

poezia sunetului se proiectează în corpul tău

și în ecoul pădurii care acoperă secrete alăturate

 

gardurile semnalează limite peste care ploaia

soarele sau ninsoarea trec cu ușurință

așa cum voința ne ridică din îngenunchiat

înfometați fiind după echilibrul din natură

astfel se cristalizează noduri din interior

cu plămânii deschiși în fața aerului curat

așteptăm purificarea celulelor

din rădăcina tulpina și nucleul trupului

anihilarea războaielor

 

în fața atâtor frumuseți

contrapui banii

o luptă nedreaptă

instrumente meschine ale interesului

dar ai vrea să te dezlege natura de orice păcat

să te legene necondiționat

pe sânii ei nealterați

 

 

Macii azi m-au chemat la ei   

 

Atingerea dezvăluie amintiri care zidesc turnuri

în pânza realului gândul se închide ca un melc în casa lui cum se coace miezul de pâine în secretul spicului de grâu

se zidesc turnuri înalte de amintiri

 

cuvântul întotdeauna invocă universul

aşa cum muzica e promotor de suflete

trăim nostalgia răpirii sunetelor cu foamea din noi

cu foamea de noi

ne îmbogăţim

apoi devenim jumătățile noastre

 

lumea se scaldă tot mai des în furtuni de lumini

margarete costumate în petale pestriţe

în sticla nopţii încremenesc sânii tăi cu vârf de pistil

culoarea piersicii în omul de lut cu sfârşit necunoscut

e toamnă cu un nor de culori fără vitrină

flori abrupte şi sălbăticie suspendată

în crengi gânduri căzute în cuiburi
dar în cartea noastră nu moare nimeni

 

 

În camera mea

 

În camera mea se aud şoapte de tulpini şi cuvinte de imbold

se percep culori în mişcare

nimic nu se vinde dar nimic nu se dă gratis

floarea soarelui o ştim cu toţii e fidelă soarelui

îl urmăreşte cât trăieşte

pe mine mă urmăresc visele zi şi noapte iar dacă le ascult mă răvăşesc

în camera mea sună muzica Shostakovich din întâmplare

şi mă face să caut o ieşire pe scara de urgenţă

În camera mea e şi camera ta respirând a viaţă o alternativă

îţi văd acvariul cu peşti zglobii şi jurnalul cu eseuri

pe rând concepute cu sudoarea adevărului

zăresc şi pietricele adunate din fiecare gară

gaj pentru amintiri şi scoici albe

dovezi pentru un trecut care nu se alterează

În camera mea umblă maşini trenuri supersonice

fiecare lăsând urme praf şi sedimente întâlniri pe peron

în prima şi ultima clipă despărţiri bine pregătite sau bruşte

şi mult fum care întunecă silueta nopţii

În camera mea trece timpul şi nu-l pot opri

doar dacă mă pun în genunchi îmi închid ochii

şi nu văd că nu mă ia în serios 
În camera mea nimeni nu vrea să încheie un contract pe bune

toţi cred în sentimente trecătoare

 

 

Timpul distorsionat     

 

Timpul e întotdeauna contrafăcut

de rațiunea ta de bărbat care crezi

în munți și celule efervescente

mângâiere peste obstacole

 

timpul se măsluiește de mâna ta femeie

storci iluzii din vetre fără căldură

cascade moarte ori trunchiuri de copaci îngenunchiate

veșnicia storci tu femeie

dintr-o singură primăvară

 

 

Nu e steaua mea         

 

De ce ţine tăcerea atât de mult

Până scoarţa copacului crapă de durere

Când nu mai aştepţi pasărea se înalţă din nou în zbor

Dezlănţuindu-se de sol răni şi amintiri

Răsar zâmbete în inventarul sufletului

 

Am surprins clipa într-o seară de septembrie

Şi am încuiat-o în clepsidra seculară

Picurau doar firicele de nisip

Şi cristale umplute cu lumini

 

E prizoniera mea şi fac ce vreau cu ea

Îi storc cuvintele de respiraţie

Contopesc corpul cu căldura unui pom

Iar parfumul cu imprimeuri vii

O brodez în nopţile cu perdele grele

 

Nu e steaua mea

Dar m-am agăţat de ea

Uneori mă tem că se scutură de mine

Fără ştirea mea

Fără să-mi dea de veste

 

 

 

Daniela   

 

nici n-am știut cât de aproape ardeai de soarele meu

când ai murit de ziua ta inundată de ireal

 

o ușă primitoare îți era zâmbetul

ochii scufundați în râu cu trecere liberă

credeai în gesturi transparente ca peștii izvoarelor

de munte

asemenea unui hingher înnăscut adunai

bineorientată oamenii calzi în jurul tău

 

râdeai în prezența mea și te lăsam

ca să râd cu tine alături

grâul își desfăcea lumina spic cu spic

legământul caișilor m-a ademenit

în grădina ta pentru totdeauna

un gest de durere că nu ne mai poți avea

 

asta-i moartea

un gest de durere că nu ne mai poți avea

 

Odă pentru Freddie Mercury

 

Off Freddie câtă strălucire și nonșalanță

haine colorate în gânduri dezbrăcate

papagal păun gol pușcă

damă de companie și bufniță

cowboy clown

și războinic în decor

 

timp de șase ani te-ai încrucișat

cu iubirea unei femei

apoi te-ai dezbrăcat de eul tău

înfășurându-te în haine noi ale sinelui

te-ai lepădat de atingerea ei

conștiința pervertindu-ți

 

Off Mercury câtă inspirație în introspecție

revărsare totală

în multiple valuri și melodii

muzica ta învie fluvii

 

Off Mercury după 45 de ani

corpul tău spune adio

unui suflet trăind în vibrații

sub lumânarea aprinsă a nopții

 

te ascult răscolită de moartea ta

clopotele bat pentru clipe curate

aplecându-mi gândurile

în fața forței tale nepătate

 

 

 

O viață împrumutată

 

Te iubesc

că nu ești al meu

și alunec

pe șinele unui tren

care mă lasă

în viitor

 

 

Doar greierii

 

totul se amână în vise de toamnă

singurele care se autentifică

doar greierii cântă la moartea noastră

 

ochii tăi deschid pași

se veștejesc petalele nopții

pomii se trezesc în clopotul dimineții

odată cu gândurile reînnodate

 

 

De ziua sfântă

 

mereu ni se aștern drumuri galbene

gri sau violete

Crăciunul surprinde în alb

născut spre nașterea omenirii

intenții aruncate

pe pământ cu rădăcini

 

 

Întrebare întoarsă din drum

 

s-au spart bibelouri în mine

te-am găsit pe rafturi

second hand

femeile te încercau te mușcau

te devorau în înțelesuri opuse

nu mai știam cui trebuie

să fiu fidelă