ȘANTIER LITERAR: VICTOR ȘTIR - 60

Ţii minte

 

Când lebăda torcea marea

De la ţărm

Pe gâtul unei sălcii

Ridicate din nisip

Cu flăcări pe cosiţe

 

Şi amândoi

Cerneam aur din pleoape

Ca într-un plâns

Al copilului care vrea

Soarele pentru jucăria sa

Chiar viaţa lui

Din plastilina în care

Se juca pe crestele

Secundelor repezi

Zdrelind tălpile

 

Şi ochii noştri

Însângeraţi de orizontul

Torcând melancolie

 

 

Insolita

 

A ieşit enormă din valuri

Şi peste catarg

Şi-a aruncat fruntea

În tâmpla mea fragilă

 

Ca o ceaţă subţire

Perdeaua lui Morfeu

Îmi lega capul asemenea

Unui mort aşezat

 

Corabia mea mai departe

Prin lumea care e doar

Minte şi forma

Apoi furtuni de linişte

 

 

Ca o moarte promisă

 

Ne-am amăgit cu popasuri

Cu candele care aşteaptă

Să lumineze

Fericirea simplu rotunjită

 

Ceva de fiecare dată

Scapă ca un fir nevăzut

Între degete

De nespus fin

 

Până departe

Locuri mai cernite sau

Mai albe deopotrivă

Halucinant promiţătoare

 

Cum toate sunt nişte

Treceri şi şoldul şi zulufii

Şi lumina din ochii tăi

Numai mintea receptacul

De sfârşit

 

ea ca un ocean

Cu malul numai estuare

Culegând cadavre de nuferi

Ce topesc frumuseţile

Uitate în vise

 

 

 

*

 

Voi toţi, adică eu

Pe umărul norului

Luna

Rodia visului

 

*

Lângă pârâul Mira

Tolănit în iarbă

Scriu poezii

Despre peştii ce ridică

Ochii lor peste apă să privească

Maşina de scris mecanică

 

Se spune că afară

Peştii nu aud

Şi numai lumina îi leagă de lume

Şi pielea lor aurie

 

Cum pe mine cerul

Răsfrânt în apă

 

Trecem și ei și eu

Prin fire subţiri

În ochiul aproape orb

Veghind de sus

 

*

Aştept munca

Aştept chinul care să-mi

Picure aur în palme

Peste rănile pietrei

 

Aştept întins meditând

Nu mişc decât ochiul

Ce sfledereşte tavanul

Cu tăcerea de bazalt

 

Pe deasupra trec porumbei

Ce împrăştie zborul

Ca pe o taină

Ce nu ni s-a dat

 

Aripele frunze imense ce bat

Aerul ca pe o pastă

Nutritivă

Mâinile doar semne ale neputinţei

Prin care tace gândul

 

*

Tufele de vie

Se prăjesc sub raze

Ca menhirii sudului

Tu priveşti zarea

Unui soare ce nu apune

 

Aştepţi briză

Cu puţina răcoare şi

Parfumul iubitei din

Din continentul părăsit

 

Căldura joacă la amplitudini mici

Ca inima ta abia pâlpâind

Ploaia nu mai vine

nici vineri

 

*

Femei cu rochii

Din pânza aspră

De ţară

Numai ace de brumă ce rănesc

Pielea frăgezită de apă

Ridică mănuşi de cânepă

Subţiri ca nişte fecioare

Ameţite şi galbene

Ochii proaspeţi sunt aţintiţi

Pe pulpele învelite în apă

ce ies din bălţi

ca formele de marmură

 

mâinile lor lovesc apa

cu cânepa docilă

ameţită

ca de botezul schimbării

 

aerul devine

uleios şi ochii nevinovaţi

privesc hipnotizaţi

forme plutind pe nuferi

 

*

Cicoare

Irisul tău

În călimara

cu tuş

 

*

Opream din ochi ţărmul

Gata să zboare pe valuri

irisul plin de foc grecesc

incendiază marea ca pe un

alcool ce înfășoară copilăria

pe o plita de tuci

se umflă să verse clocotul

şi joacă în sfere mici

ca focul ocular

ce se topește-n ochi

 

Imensa mare de sub pleoape

Se subţie ca o cenuşă

Ce încape în buzunar

 

Geneză

 

Ar fi fost originar

lobul

supraîncălzit

suprapresiv

şi erecţia

ejacularea

big-bang-ul

 

din extrema

găurii negre

 

noi toţi -

unul

eul replicat

ca o dudă

 

în deplasare

spre roşu şi

delicii speculare

 

_*

gândul morţii

mărunte ca o furnică

a intrat prin creştet

căzând în sufletul

meu de alună şi

a urlat ca un câine

aruncat           

în peştera cică templu

 

_*

la ce bun fastul

promisune a împărăţiei

şi crucea de aur la gâtul tău

rotunjit de excese

 

cui făgăduinţa luminii

când ochii sunt

sângele urii

cui cuvintele tale de miere

în care nu crezi

întrebare veche

 

împărăţie

morgana din tine

mireasa dorită

în urletul duhului

 

*

aprindem lumânarea

la nară și

pulberea albă

întoarce ochii

 

sângele cu zece guri

înghite cucuta galbenă

scârboasă

cum se sărută bărbaţii

rusește

 

*

cuvinte

limba ta a strivit

ca feţele prelungi

ale instrumentelor muzicale

 

şchioapătă ordinea lumii

atât spui şi priveşti

iarba sferică şi luna

de cicoare îmbogățită

 

 

Replică d

 

Sunt iată în coridă

Vine taurul ca o turbare

Pe vreme de primăvară cu vânt şi vărsat

De două ori îl lovesc în frunte

Cu pumnul şi nu pică

Îi bag o țepușă după gât şi

Fornăie ca locomotiva înghiţind

Cărbune prost

Îmi bag mâna în el prin cornul

Stâng şi mi-o lungesc cât

O prăjină

Îi prind inima ca pe o muscă

Enormă şi o storc de sânge

Şi el tot mai obosit cu ochii

Tot mai lăcrimoşi se aşează

La picioarele mele şi spune

Iată-mă-s, taie un cojon şi trimite-l

trofeu lui Marcovici-scribul

Din geamul galantarului

 

Moare închinându-se cu piciorul

 

 

*

în splendidul meu vis

tocmai primisem şi răsfoiam

enciclopedia universală

 

eram singur în bibliotecă

şi ea strălucitoare

ca o mireasă

dam paginile- picioarele

 

o sută şaizeci de volume

şi mobilă

intru în labirintul

nesfârșit în etaje

subsoluri şi nu mai ies

niciodată

 

*

ea numără boabe pe masă

și tu observi că sunt rotunde

sunt forma primară

prefectuală perfectă

 

ăştia sunt atomii de la

facerea lumii spune frumoasă

bine ţi-ar face în cap pentru

fluidizarea ideilor

îmi pune mâna la gât

şi îmi ia aerul

pot spune că mă anesteziază

natural cum i-a făcut Dracul Turturicăi

ia cuţitul de bucătărie

şi-mi desface bolta capului

stă aşa impresionată

privind cum se zbate regiunea stângă

în care mi-e stocată presupun

gramatica limbii sanscrite

apoi presară boabele rotunde

și le îndeasă

capul meu nu-i prea mare

le netezeşte dă cu ceva umed

ca muruiala de aluat la pâine

şi aşează calota ca o tigaie

îmi trage una în cap cu minunata ei fesă

dreaptă şi pe dată încep să mi se mişte globii

cei doi şi ne sărutăm pe gură

cum am vrea să ne mâncăm

astfel viaţa îşi face iar loc în mine

trecând mai întâi cu duhul prin nări

 

când mă trezesc spune

îţi aminteşti

atomii rotunzi care fac lucrurile să

se rostogolească