Sărbătoarea recuperată

Îl auzisem pe tatăl meu spunându-i mamei, că are o ,,recuperare”, o zi liberă, pentru că săptămâna trecută a participat la descărcatul vagoanelor cu piatră, sosite și garate în stația CFR Șieu-Măgheruș. Această operațiune se făcea în funcție de mersul trenurilor și dura de obicei mai multe ori, depășind programul unei zile obișnuite de lucru. Muncitorii participanți la o astfel de activitate erau recompensați cu câte o zi liberă pe care ei și-o luau când aveau nevoie.
Când l-am văzut pe tata că ia ulcica de email, pune în ea apă și o așează pe marginea sobei ca să se încălzească, mi-am dat seama repede că va pleca undeva. Urma să se desfășoare în fața mea un ceremonial care mă fascina. Tata se bărbierea. Își elibera un colț al mesei, își punea în față o oglindă, își spăla obrazul cu apa caldă. Apoi turna apa fierbinte din ceașcă într-o cutie de conservă goală, își muia pămătuful, își freca barba cu săpunul de ras. Deschidea briciul și începea a se rade. De obicei briciul nu prea tăia. Își scotea atunci cureaua din pantaloni, o agăța de cataramă de un cui de la masă și începea să plimbe briciul pe ambele lui fețe de-a lungul curelei întinse. Asistam la acest spectacol și mă simțeam flatat când tata mă punea să-i țin cureaua. La început, când el apăsa briciul pe curea, mă mișcam către dânsul și operațiunea se deregla. Tata mă așeza în fața lui, îmi trasa imaginar o linie pe care nu aveam voie să o depășesc. Mă uimeau mișcările briciului pe obrazul părintelui meu și tresăream când el era apropiat de nas sau de margine buzelor. Înăbușeam în acele clipe în mine un strigăt de atenționare.
De data aceasta spectacolul bărbieritului se petrecea într-o zi de vineri, după ce tata s-a întors de la muncă, de la ștrec. Prevedeam ce va urma. Tata va pleca undeva cu trenul botezat de noi, copiii, ,,Ludușanul”. Când am crescut mai mare, când deja eram școlar, știam că tata se duce la foștii săi credincioși, rămași fideli Bisericii interzise în 1948. Așa proceda și de data aceasta. Își lua geanta jerpelită puțin, primită de la un nepot din Șieu-Cristur, îndesa în ea o pereche de desagi de Parva și vreo doi trei saci de cânepă. Își completa permisul CFR, își punea pe cap cascheta de ceferist și se îndrepta spre gara Șieu-Măgheruș. ,,Marele naiv”, tatăl meu, credea că retras aici la cantonul CFR nr. 41 din Chintelnic, ochiul vigilent al securității comuniste l-ar fi scăpat din raza lui vizuală. Se înșela, ca de atâtea ori în viața lui.
Când am intrat în posesia dosarului său de la CNSAS, am constatat că orice deplasare a sa era semnalată securității, cu bunăvoința revizorului de cale ferată care trece zilnic pe la canton, a șefului de gară de la Șieu-Măgheruș, ambii buni prieteni.
Tata îi vizita pe foștii lui credincioși, le asigura, în clandestinitate, asistență spirituală. În casele mai izolate ale unor gospodari, situate în afara localităților, în Șopteriu, Visuia, Budurleni, Zoreni, Budești etc., el oficia liturghii, cununii, botezuri. În schimbul lor, cunoscându-i viața grea, de muncitor la cale ferată, familia numeroasă, ei îl răsplăteau cu ceea ce aveau: făină de grâu sau de porumb, brânză, fasole, slănină, carne de por, de oaie sau de miel etc. Îi transportau aceste alimente noaptea, la gara din Sânmihaiul de Câmpie, la alte gări.
Preotul-ceferist reușea uneori să se înțeleagă cu mecanicul de locomotivă, ca atunci când trenul ajungea prin Chintelnic, pe la drumul ce o apucă spre Podirei, să reducă viteza, ca el să poată arunca desagii și sacii plini, astfel ca ei să nu se deterioreze prea tare. Noi, copiii, așteptam cu înfrigurare sosirea ,,Ludușanului”, ce se îndrepta spre Bistrița, recuperam bagajele, aș zice parașutele, și le transportam la canton. Economiseam astfel căratul lor pe o distanță suplimentară de un kilometru și jumătate.
Tata se întorcea de la gară cu bagajele care nu puteau fi ,,lansate” din tren. Înțelegerea cu mecanicul de locomotivă nu se finaliza de multe ori și atunci el trebuia să fie foarte vigilent și precaut cu aruncarea sarsanalelor. Îmi era frică să nu cadă din tren. În aceste condiții desagii sau sacii se mai rupeau și ,,produsele” se împrăștiau pe terasamentul căii ferate. Mergeam după aceea să-l întâmpinăm pe tata, el având de parcurs o distanță de doi kilometri de la gară, la canton, iar noi vreo 500-600 de metri până la calea ferată spre Luduș.
Câteodată, când bagajele nu-l aglomerau, tata venea pe cărarea de lângă șirul de plopi care străjuia calea ferată. Nu se grăbea, oarecum vroia să prelungească ,,sărbătoarea recuperată”. Se îndrepta spre casă, citind.
Sosirea tatei însemna terminare sărbătorii ,,recuperate”, de data aceasta ,,Adormirea Maicii Domnului”. Tata radia de fericre, își îndeplinise misiunea lui de preot în clandestinitate, a mai reuși încă o dată să-l aducă pe Isus Cristos în sufletele credincioșilor rămași fideli Bisericii Blajului, le-a confirmat cu tărie că Biserica lor va reînvia într-o zi, va fi din nou liberă. Credea că prezența lui prin acele localități nu prea a fost sesizată. Idilicul preot se înșela mereu. Tot din dosarul său de la CNSAS am aflat și numele celor care îi urmăreau aceste ,,expediții”, care informau autoritățile. Un preot din această zonă (Dumnezeu să-l ierte, fost coleg de liceu cu mine) propunea ofițerului de securitate pe care îl informa, o nouă arestare a tatălui meu.
Aceste gânduri mi-au bântuit sufletul în ziua de 15 augus a. c., când am descălecat în parohia preotului Claudiu Oltean, de pe Valea Secerului-Feldru.