ŞARPELE ALBASTRU

Când l-am văzut pe Cornel Cotuţiu, cu ceva ani în urmă, pe afişul „ Primăvara Poeţilor” alături de liricii bistriţeni am crezut că este o glumă. M-am dumirit recitând Şarpele albastru, Ed. Dacia 1989, că cei care l-au inclus printre stihari n-au greşit cu nimic. Căci doar în acestă scriere Cotuţiu iese din el însuşi şi devine ceea ce şi-a imaginat. Plăsmuit : un şarpe albastru, fabulos, „ca o fiinţă vie, destrămându-se, învins”.

Romancierul surprinde aici prin spiritul său ironic. Superior. Caustic. Mucalit. Meditativ. Nu întâmplător Şarpele albastru stă sub semnul lui Camil Petrescu: „Fără certitudine nu există adevăr şi nu există frumuseţe pe lume…”. Fără îndoială, Cornel Cotuţiu a avut nevoie de încredere deplină în sine însuşi pentru a pune în libertate, pentru a descătuşa lumea sa interioară. Stranie. Iraţională. Pentru a redesena o geografie a inimii „astupând mereu cotloanele memoriei”. A intimităţii „ ce ţi se dezvăluie chiar acum”. „ Nu ca o chemare. Ci părăsire, abandonare”. Dar şi de a redescrie o realitate sinistră. Demolatoare. Trivială. Romanul apărut în 1989, fiind un roman cenzurat (mutilat) după „indicaţii preţioase”( Mircea Opriţă).

Întâmplările au loc în Dumbrăviţa. Mai precis în Beclean pe Someş, zic eu. Unde prozatorul Cornel Cotuţiu s-a născut (1945, 15 februarie ). Şi-a trăit copilăria. Şi adolescenţa. Viaţa. Dragostea. Mândria. Ineluctabilul. Unde a adunat o impresionantă „ pinacotecă” de amintiri ( „Amintirea ţipătului” ) cărora le-a dat o certă valoare estetică. Le-a convertit în artă. Astfel chiar din primele pagini se simte ameţeala oraşului de pe Someş: „ te apucă îmbătăciunile de cap”. Apoi te plimbi pe strada Topitoriei ( Someşului) , vezi liceul – internat ( Colegiul „Petru Rareş”), spitalul de nebuni : „magazie de vechituri a lumii”, parcul oraşului, biserica, fântâna arteziană, fostul bar, celebru odinioară, „Botul Calului” de pe strada Morii, Casa amazoanelor de pe strada Parcului. Şi desigur, râul ( şarpele albastru) Someş ( leşteana ) unde moare înecat elevul Manole Semeran, adolescentul ( „sacrificat” ).

Evenimentele, scenele, secvenţele cărţii se derulează cu o viteză uluitoare. Cornel Cotuţiu refuză să oprească timpul. Sau să-l caute. Se trece brusc de la o stare la alta. Brutal. De la o emoţie la altă emoţie. De la o nelinişte la alta. De la o întâmplare la altă întâmplare. A fiinţei. Măcelărite.

Un aspect interesant al romanului sunt personajele. Indivizi alienaţi, debusolaţi, cinici. Nebuni. Sinucigaşi. Filosofi. Dar construiţi cu personalitate. Un amalgam de inşi smintiţi. Constrânşi să-şi joace viaţa la zaruri. Apar şi ei ca din pământ. Unul după altul. Ies la suprafaţa textului ca râmele după ploaie. Au nume ciudate. Halucinante. Comice. Pocite. Groteşti. Ca în Creangă. Sau în picturile lui Bosch. Dar, iată-i, sau mai bine zis, iată-ne!: Blahu, Nicolaidu, Chiper, Cloapete, Pepe, Semeran, Bolog, Albina, Groşcior, Piţurcă, Puica Răspopita, Hoinărescu, Grăsana, Logigan, Cîrlig, Tichileanţa, Vilă, Liliac, Blajină, Deiu, Ponor, Acvilina, Artemiza, Sultana, Dolha, Pătrăţel, Ie Murmur.

Există totuşi în Sarpele albastru o structură narativă, o poetică care aminteşte de celebrul scriitor irlandez , James Joyce. Cel puţin asta am sesizat. Şi anume timpul limitat, monologul interior, abundenţa semnificaţiei epice, călătoria spre casă. Rătăcirile lui Vlad prin Dumbrăviţa. În ultima instanţă, Şarpele albastru ar putea fi o altă „victimă” a lui Ulise. De pildă ca „Proces” de Ion Biberi. Rămâne de văzut.

Oricum am avut bucuria să recitesc o carte de factură bună. Cu timbru liric.

Nicolae Avram