Şase săptămâni de la trecerea la cele veşnice: Omagiu profesorului şi publicistului GEORGE ŢÂRA

Preot prof. Nicolae Feier

Constelaţia ,,Bârgăuanilor de top”, aşa cum numeşte Titus Wachsmann-Hogiu pleiada de intelectuali şi alţi oameni de seamă a Văii Bârgăului, reprezentată pe coperta cărţii sale ca o coroană în copacului vieţii celei veşnice înrădăcinată în pământul neuitării de sine a Neamului Românesc, şi-a mai aprins o stea în ceruri, după ce s-a stins în suferinţă îndelungată aici, pe pământ, printre noi.
O suferinţă a durerilor facerii am simţit totdeauna când îmi povestea prietenul meu, profesorul şi publicistul de excepţie, George Ţâra, despre proiectele şi realizările sale intelectuale de marcă.
L-am cunoscut în Gledinul moşilor săi dinspre tată, după înmormântarea uneia dintre multele sale rudenii. Fără să ştiu cine mă ascultă, am vorbit la înmormântare despre felul cum împrumutăm cuvinte de la străini şi înlocuim, neologistic, vechi perle ale înţelepciunii unui străvechi şi educat popor. Am înlocuit ,,sântirimul” cu ,,cimitirul”. Ziceam că ,,sântirim” vine din ,,sanct - sfânt”, ,,terra – pământ” şi ,,imi - al meu”, adică ,,Pământul meu sfânt”. ,,Cimitir” vine din ,,cemere”- ,,a arde, a incinera” şi ,,terra” - ,,pământ”, adică ,,loc unde se ard deşeurile”.
Ba, le-am şi cerut scuze sătenilor mei, fiindcă, în fervoarea tinereţii intelectualiste, auzindu-i că se duc să impeneze groapa cu ramuri verzi, i-am ,,corectat” spunându-le că se zice ,,împănare” nu ,,impenare”. Citind eu, mai apoi, Eneida lui Vergiliu, am aflat că Eneea, acel prim ,,Ra mann” (Bărbat Soare) a dus la Roma din Troia tracă, Larii, adică zeii Penati (Moşii şi Babele) şi a instituit o sărbătoare numită ,,Impenati dei Larii”, în care la piedestalul statuilor Larilor, zeii casnici, Moşii şi Babele trecuţi la cele veşnice în ceruri, se puneau ca ofrande: ramuri verzi şi flori, acţiune ce se numea ,,impenare”. M-am smerit rău de tot în momentul în care am înţeles că ei păstrau cu sfinţenie neschimbat sensul sacru al cuvântului de două mii de ani de romanitate şi încă vre-o două de cultură tracică anterioară venirii lui Traian şi eu, ,,intelectualul” m-am străduit să le mutilez ancestralitatea!
În timp ce plecam spre înhumare, a venit la mine un tânăr frumos, un ,,domn” aşa cum ne plăcea nouă să îi numim pe cei ce ne călcau pragul satului şi m-a întrebat direct:
- Domnule părinte, ce cauţi dumneata, cu un asemene discurs, în acest sat uitat de lume?
I-am răspuns:
- Caut un sfânt!
Şi, ... l-am găsit. Era un stră-strămoş al său colateral, Sfântul Pahomie de la Gledin.
Am rămas de atunci buni prieteni.
În vâltoarea evenimentelor din 89, după ce a slujit ca redactor şef la ,,Echinox”, unde mi-a publicat, fără să mă ştie, poezia ,,Carul”, şi apoi la ,,Napoca universitară” , activând şi în grupul ,,As amatoria”, apoi la Bucureşti în ,,Complexul studenţesc, Tei”, lucrând la revistele ,,Amfiteatru” şi ,,Viaţa studenţească”, după revoluţie, căuta ,,Luminarea poporului” prin ,,Cuvântul”, apoi, ,,Cuvântul de ambele sexe”, ,,Grup V”, ,,Jade expres”, fiind corespondent la ,,BBS” şi la ,,Europa Liberă”, apoi, venind acasă, la Bistriţa, fondează ,,Actualitatea BN”, dar şi lucrează activ la ,,Campus” şi ,,Eco Terra” ale UBB Cluj-Napoca, la ,,Grup Press Transilvania” şi la ,,Dreptatea”.
Se dorea a fi un ,,recuperator de valori străvechi, care tindeau să intre în moartea uitării”. În acest sens, împreună cu un grup de tineri inimoşi, scria prietenul nostru, Titus Hogiu, căuta un titlu adecvat pentru o revistă ilustrată. I-am sugerat să-i zică ,,Zestrea”, deoarece eu lucram atunci la viitoarea mea carte de mitologie română, ,,Zestrea strămoşească”.
Aşa se explică de ce, fără prea consistent temei, Titus Hogiu a notat: ,,A beneficiat de harul şi erudiţia pr. prof. Nicu Feier.” Eu cred că a beneficiat de harul slujirii preoţeşti toată viaţa, fiind un ,,bun român” şi mai ales la sfârşitul ei, timp în care Dumnezeu ,,a vrut să-l facă strălucitor prin suferinţă”, de care nu s-a plâns niciodată.
Românul nu plânge! El doar ,,se cântă”. Nu-s sinonime cele două cuvinte de mai sus. ,,A plânge” înseamnă a suferi în singurătate. ,,A te cânta” înseamnă a-ţi împărtăşi cuiva ,,...bucuria şi-amarul / În rănile tale durutul sun eu / Şi otrava (morţii)... cu tine o beu / Când soarta-mi întinde paharul /
Şi-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci ,/ Răbda-vom pironul aceleiaşi cruci, / Unindu-ne steagul şi larul, / Şi-altarul speranţei oriunde-o să-l duci /Acolo-mi voi duce altarul”, aşa cum zicea un alt George, al Hordoului năsăudean.
Între ,,Lari”, adică între Strămoşii cei nemuritori, aşa cum le zicea Herodot moşilor noştri şi-a făcut loc veşnic în ceruri, Gelu, sau George Ţâra.
Antroponimul, Ţâra, ar putea veni de la ,,Terra”. Dar şi de la regionalismul bistriţean, ,,o ţâră”, adică, ,,puţin”. O ţâră de ţărână ne-a lăsat spre neuitare, căci zice poetul ,,Pământ avar! I-aşa puţin din tine-n noi / Şi-ţi ceri puţinul înapoi”, chiar în ziua în care s-a născut, 3 octombrie 1952 - 3 octombrie 2017, în apropierea sărbătorii Închiderii pământului, numită în vechimea romană, ,,Demete Terra” –Demetera, azi Sf. Dumitru, timp în care se demite, se scoate din funcţia sa agrară pământul, pe care l-am lucrat începând cu cealaltă sărbătoare a primăverii vieţii, Sf, George, căruia i-a purtat cu cinste numele, onomastic venind de la ,,geo ergon” ( ,,ergon” – ,,a lucra”, iar ,,Geea” este ,,pămâtul”, de data acesta în elină).
Ne-am cântat şi o să ne mai cântăm, noi, prietenii, laolaltă cu mama Gaftiţa, fiica Smaranda, cu soţia Anca Maria, cu Lucia, sora sa, cu care ne-am pus zi de zi nădejdea în ,,Puterea rugăciunii”, acţiune liturgică ce a devenit titlul uneia din cele patrusprezece cărţi în care m-am silit, cum am ştiut eu mai bine, să-mi slujesc Biserica şi Neamul.
Ne rugăm mereu pentru sufletul lui bun, cântâdu-i duiosul şi dătătorul de nădejde în înviere, ,,Veşnica lui pomenire”!

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5