Satul românesc - de la Marea Unire până azi

        Satul nostru tradiţional românesc avea viaţa frumoasă, liniştită, oamenii erau credincioşi şi munceau din greu, satul era, cu sociologia lui folclorică, o imensă familie, cu o economie patriarhală, o solidaritate organică în care nimeni nu murea de foame. Omul satului era integrat, prin folclor, în armonia firii, prin folclor ajungea deopotrivă un adânc simţitor al transcedentalului, un credincios şi un desăvârşit cunoscător al lumii sale reale. În satul de odinioară, condiţiile de viaţă erau grele, iar populaţia era numeroasă şi sănătoasă. În satul românesc de azi, cu condiţii de viaţă moderne, populaţia este în scădere şi bolnavă. Starea precară şi incertă a satului românesc, începând cu epoca colectivizării, industrializării şi urbanizării comuniste şi continuând cu fenomenul emigraţiei în străinătate în perioada de după 1990, a rămas.

        Ţăranul român vedea pe Dumnezeu în taina naturii, el vedea prezenţa harică şi ocrotirea milostivă a Creatorului în realitatea din jurul său, el era înclinat spre dimensiunea veşnică a existenţei, iar Lucian Blaga spunea în „Sufletul satului”, atât de frumos, „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat, aici orice gând e mai încet şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, ca şi cum nu ţi-ar bate în piept, ci adânc în pământ undeva.”

        Cea mai importantă valoare transmisă de satul românesc este sentimentul comunităţii. Sufletul satului nostru românesc nu a murit, el traversează, pe undeva, într-o transhumanţă prin generaţii, iar ţăranii de altădată, cu sângele şi lacrimile îmbrăţişate cu pământul făgăduinţei, devin duioase amintiri. Satul nostru tradiţional ne duce la un anumit stil de viaţă, la arhaic şi la o specială comuniune cu natura înconjurătoare. Perspectiva idilică a satului, ca spaţiu al tradiţiilor, intră într-o oarecare tensiune cu modernismul, sub aspectul său sociologic. Modificările satului au fost majore însă satul nu s-a schimbat total, anumite tradiţii rezistă, ataşamentul faţă de valorile tradiţionale continuă să fie destul de puternic, totuşi.Ţăranii mutându-se la oraş suferă o anume dezrădăcinare.  În satul românesc, „unanimul nostru înaintaş fără nume”, cum îl numea Blaga, există o anumită simbioză între el şi copilărie, iar aspectele tainice şi structurile secrete ale satului sunt sesizate doar în copilărie. Satul se aşează deliberat în jurul Bisericii şi al cimitirului.

        Astăzi avem o criză a satului, practic şi spiritual, satul fiind fixat între idealizare nostalgică şi abandonare practică, el, satul, este fixat între identitate tradiţională şi precara supravieţuire. În comunism s-a pierdut simţul proprietăţii şi a demnităţii omului liber al satului, acesta ducând, prin constrângere, la degradarea comportamentului uman.

        Un ţăran gospodar era un rege pe moşia sa, pe proprietatea sa, avea griţă de ea, o iubea, o apăra, o lucra. Satul a fost ţinut unit de către preot şi învăţător, iar Biserica a păstrat entitatea şi încrederea ţăranilor români. Tradiţia este ceea ce străbunii noştri ne-au lăsat moştenire, este materializarea trudei şi a înţelepciunii lor, este averea noastră. Avem o istorie, ştim cine suntem şi avem locul nostru, avem credinţa noastră creştină, această tradiţie milenară ne defineşte ca entitate în cadrul poporului român. Într-o cultură fiecare individ reprezintă o universalitate nediferenţiată, fiecare individ este şi gospodar şi meseriaş şi preot şi cântăreţ şi ţăran şi arhitect. Blaga spunea, „Tradiţia este o adâncă nelinişte”, iar neliniştea este floarea spiritului, fiinţa care pune în mişcare conştiinţa, tradiţia este conştiinţa. Acum avem tendinţa de a ne ascunde rădăcinile, parcă ne-ar fi ruşine cu ele, căutăm modele afară, tinerii sunt rebeli faţă de părinţi, în marea lor parte, ne revoltăm contra bătrânilor noştri şi le negăm înţelepciunea, tinerii ştiu mai bine să învârtească pământul.

        Satul românesc tradiţional a suferit un eşec nereuşind să părăsească acel ciclu al subdezvoltării, iar modernizările succesive la care a fost supus, de la industrializarea comunistă până la liberalizarea pieţei muncii din anii 90, au dus, până la urmă, la rărirea lui, la pustiirea lui, poate că nu mai avem unde ne întoarce.

        Casa ţăranului avea o orientare precisă, fiind situată cu faţa spre miazăzi şi cu odaia de locuit spre răsărit, răsăritul şi miazăziua fiind generatoare de bine. Omul obişnuit cu viaţa abstractă, dezrădăcinată, înţelege mai greu bogăţia de semnificaţii care-o avea pentru ţăran casa părintească, casă care însemna tradiţie vie, lege, rudenie, odihnă, lumină, amintire.Ţăranii noştri, privind nevoile proprii, sunt cei mai abili arhitecţi, la ei tradiţia locuinţei inividuale este ancestrală, iar tehnica lor de construcţie a parcurs toate etapele de experienţă, din materiale, deseori nu prea durabile şi uşoare, ţăranul înălţa totuşi un tip unitar de casă cu sute de variante, care n-au monotonie şi improvizaţie.Ţăranul nostru are un simţ aparte al spaţiului şi îşi aranjează casa după trebuinţele sale materiale şi spirituale. Modul de viaţă arhaic nu trebuie idealizat, astăzi este greu să te mai lipseşti de confortul pe care ţi-l aduce modernismul, însă nu vrem să vedem în satele noastre acele case baroce, colorate strident, care domină vecinii şi împrejurimile, vrem să vedem case frumos proporţionate, cochete, integrate în peisaj, care aduc ceva din memoria strămoşilor.

        Pătrunderea produselor apusene la noi în ţară a determinat decăderea meşteşugurilor locale, inclusiv instituţia breslelor, însă şi o modificare a habitudinilor, de la port şi bucătărie, până la moravuri şi comportament. Epoca tradiţională, veche, se clatină, se erodează treptat, iremediabil, lăsând loc celei noi în plină defăşurare. Tinerii care vin din occident, de la studii sau de la muncă, vin ca purtători de expresie ai noului. Ideea tradiţionalismului, cum se manifesta în anii imediat postbelici, era că efortul muncii industriale era inadecvat spiritualităţii naţionale. Astfel Nichifor Crainic arăta, „O cultură specific naţională, de la care sigure se exclud minorităţile industriale, aplecate spre internaţionalism, trebuie să-şi soarbă zăcămintele tradiţionale ale majorităţilor agricole”, iar „ortodoxia românească este, înainte de toate, ţărănească.” Oricum, apusul Europei are o lume tipologică deosebită de noi românii, care rămânem răsăriteni. Nu vedem cum, spun tradiţionaliştii, rasa noastră să se realizeze fără cruce şi fără icoană. Sfântul este idealul tipologic al românilor, nu geniul.

        Ontologia spiritualităţii româneşti arată legătura dintre poporul român şi spaţiul în care acesta trăieşte, părăsirea acestui loc duce la pierderea fiinţei sale. Chipul Ţării îl vedem în chipul celor apropiaţi şi dragi, peisajul Ţării are faţă umană românească şi poartă veşmânt românesc. Spaţiul Ţării este spaţiul umanizat în chip românesc, peisajul este profund personalizat în spiritualitatea poporului român, este impresionantă teologia patristică bizantină. Echilibrul, armonia, ospitalitatea, sunt dimensiuni ale spiritualităţii noastre, spiritualitatea o găsim în toată viaţa satului nostru românesc, în prezenţa binefăcătoare dumnezeiască, în jocul, în portul nostru tradiţional, în cântecul nostru, în comuniunea cu ceilalţi.

        Trebuie să ne întoarcem la omul gospodar, responsabil şi rege peste moşia moştenită de la moşii şi strămoşii lui. Astăzi ţăranul român a dvenit, în mare măsură, lacom de câştig imediat, fără limite, este individualist în această epocă globalizată, secularizată şi exploatează neraţional pământul propriu, pierzând astfel simţul spiritual al milearei sale legături cu pământul său. Astfel criza ecologică, a mediului înconjurător, este şi o criză spirituală, consecinţă firească a omului secularizat. Natura nu este doar condiţia existenţei omului singular, ci şi evoluţia solidarităţii umane.

        Astăzi avem schimbul de generaţii, iar satul tradiţional românesc poate supravieţui acestui schimb şi împotriva ordinii globale în care trăim, însă nu acelaşi lucru putem spune despre cultura populară care constituie o realitate spirituală, nu şi una teritorială. Satul nostru de astăzi nu mai este o realitate organică spirituală, ci este una care a intrat într-un pronunţat proces de destrămare, aşezarea veche a satului cu toate orânduielile sale se schimbă şi merge spre o aşezare de tip modern formele, activităţile, toată structura socială a satului îmbracă o altă imagine, sensul colectiv al activităţilor satului dispare în faţa celui individual iar bătrânii care mai sunt în sat, sunt ultimii mohicani ai culturii populare, emanciparea faţă de tradiţii o vedem în forma şi orientarea caselor noi, aceste vile aprinse în culori care nu mai au faţa către Răsărit sau Miazăzi, ci sunt spre toate direcţiile. Critica modernităţii îşi are punctul de plecare în cultura populară şi viziunea creştină asupra omului, în spiritul şi normalul de la care noi ne-am îndepărtat. Au venit peste noi diferite filosofii, ca pozitivismul şi absolutismul, care au redus cunoaşterea şi realitatea doar la aspectele lor materiale ignorând viaţa spirituală, religia, morala, esteticul, intelectualul, sacrificând adevărul, astfel cuoaşterea şi omul se împuţinează şi însăşi civilizaţia intră într-un proces de derută. Această criză a lumii contemporane este o criză a omului şi a spiritului pe care îl regenerează. Pecetea umanului o poartă conştiinţa şi spiritul. Răscumpărarea prin Mântuitorul Hristos i-a oferit omului har şi libertate. Acum religia, cultura şi sensul ei devin o luptă pentru suflet, pentru sprit şi o doctorie împotriva morţii. Cultura nu este un buchet ornamental pe pieptul unei societăţi, ea reprezintă o metodă de a veni în contact cu fenomenul numit performanţă şi în acelaşi timp este un act al salvării.

        Satul românesc tradiţional poartă matricea noastră stilistică, este creatorul şi păstrătorul culturii noastre populare, iar românii noştri au un orizont sufletesc propriu, manifestat în special în doină şi cântec, precum şi într-un sentiment românesc al destinului, iar matca stilistică românească este categoric o realitate evidentă.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5