SCRIITOAREA DE LA MALUL MĂRII

Dora Alina Romanescu s-a născut la Rebra, judeţul Bistriţa- Năsăud, şi trăieşte la Mangalia. Scrie romane cu o pasiune rar întâlnită în vremea prozei scurte, a eseului, a jurnalului, a poeziei. Compune pe spaţii balzaciene construcţii epice bine gândite, echilibrate, solide, cu încărcătură bogată, din care să nu se observe nicio fisură. Romancieră, fără niciun rabat de la condiţia asumată, Dora Alina Romanescu răscumpără spusele în legătură cu literatura feminină, infirmă slăbiciunea acesteia, scrie cu măreţie şi seriozitate, se apropie sever de fiecare personaj, în acelaşi timp, ocrotindu-l, ca un vizionar. Eroii Dorei Alina Romanescu sunt desprinşi din realitate. Prozatoarea, ca altădată Hortensia Papadat Bengescu, le adânceşte acestora trăsăturile, îi face reprezentativi pentru categorii sociale, în maniere diferite: expresionist, impresionist, naturalist, realist, făcându-i de neuitat.

Romanele ei pornesc din lumea satului năsăudean şi, în acest sens, comparaţia cu Liviu Rebreanu e greu de ocolit. Titlurile scurte, din substantive neaccentuate, fără multe detalii, robuste, anunţă naraţiuni tari, marcate de drame, apropiate prin tragismul lor de opera lui Tolstoi.

Primul roman se numeşte „Distanţe”, apărut la Editura Pescăruş, Bucureşti, 2010, şi începe liniştit, cu o frumoasă descriere din natură, iarna, în aşteptarea unui eveniment. Sosirea lui Radu, un tânăr de 20 de ani, în casa de la ţară a lui Vasile, fratele bunicii care l-a crescut, are o valoare de simbol pentru ceea ce va urma. Toată acţiunea „in nuce” se adăposteşte în aceste pagini de început, care anunţă momentele ce vor urma. Anticiparea lor este o metodă folosită, ceea ce face ca textele Alinei Dora Romanescu să se bucure de valoarea unor scenarii, la care nu mai trebuie mult lucrat, şi un regizor atras de această lume ar face filme reuşite din cărţile prezentate.

La întoarcerea în Năsăud, seara, lui Radu îi iese în cale, într-o zonă incertă, cu ceaţă, „o mogâldeaţă”, o fată, Ioana, care întârziase la sora ei, şi pe care băiatul o duce cu maşina în oraş dar, pentru că era de la casa de copii, o prezintă bunicilor, care o adăpostesc şi îngrijesc. Această întâmplare este suficientă pentru împlinirea unui destin, ea va atrage după sine tot restul cărţii până cei doi se vor întâlni iar şi vor fi împreună. Nu fără multe piedici, dar povestea se va întoarce în acest punct, al întâlnirii dintre cei doi, după sute de pagini. O poveste simplă: Radu a salvat-o pe Ioana, Ioana se îndrăgosteşte de el; tânărul pleacă la facultate, devine medic şi este repartizat la Mangalia. Serios, îşi urmează profesia cu dăruire, se căsătoreşte cu Diana, o fostă pacientă, de care în scurtă vreme divorţează, şi este apoi numit directorul Spitalului Municipal. În tot acest timp, nu ştie nimic de tatăl său, dispărut fără urmă pe când era foarte mic. Tatăl lui Radu, Ştefan, de la Cluj, „căruia toată lumea îi prevedea o carieră strălucită”, s-a însurat cu Elena, „frumoasă, vulgară, uşuratică şi foarte egoistă”, de care se desparte, aducându-l pe Radu să-l crească bunicii la Năsăud. După care Ştefan dispare fără ca nimeni să mai ştie ceva despre el. În finalul romanului, Radu află de tatăl său, care locuia în Canada, îl întâlneşte, se recunosc, pleacă împreună la Năsăud, unde o găseşte pe Ioana, fata „de ocazie”, ajunsă şi ea medic, şi cu care va rămâne împreună.

Fără a fi un text complicat, el excelează printr-o foarte bună reprezentare şi prezentare a personajelor, cu trăirile lor, privite sub lupă, înţelese şi descrise la scară mărită. Există o anume duioşie care se degajă din romanul Dorei Alina Romanescu. „Distanţe” rămâne în zona sensibilă a căutării de sine şi a perechii, a relaţiilor dintre oameni, care nu uită locurile de unde au plecat. Adela este un alt personaj din Ardeal, ajuns în Mangalia, în care o recunoaştem pe romancieră, cu felul ei de-a medita: „nu mai calculez dorul în distanţe, ci în intensitate”. Ei îi spune Iacob: „ţie de mică ţi-a plăcut să povesteşti cu har, apăi acum sunt sigur că scrii cu dragoste despre cântecele, doinele sau dorurile ardelenilor care sunt plecaţi din locurile lor de obârţie” . Adela răspunde: „Aveţi dreptate, domnule Iacob, fiind aici singură şi străină, când am fost fericită sau am fost disperată, mi-am strigat durerea şi fericirea în scris.” Credinţa în bine, blândeţea din relaţiile umane, împlinirea prin profesie, aflarea adevărului, sunt traiectorii pe care merge prozatoarea, cu atingeri mitice, arhaice, cu descoperirea basmului din lumea contemporană.

La paritate cu frumuseţile din copilărie, de care-şi aminteşte şi pe care le prezintă cu alţi ochi, plini de nostalgie, se află şi tabloul citadin: „Mangalia este oraşul care m-a adăpostit, este locul de naştere al băieţilor mei, locul unde îmi desfăşor activitatea, este oraşul scăldat în soare, oraşul răcorit de briza mării, oraşul unde dragostea pluteşte peste tot, iar iubirea care se naşte aici nu mai moare niciodată. Cine vine în Mangalia este imposibil să nu fie cuprins de fiorul dragostei, fie şi dintr-o simplă amintire sau dintr-o poveste trăită aici, la ţărm de mare...” Dora Alina Romanescu ştie să prezinte lucruri simple, să le dea valoare prin ani, într-o magie de fabulos cotidian.

Cel de-al doilea roman, „Blestem”, tot Editura Pescăruş, Bucureşti, 2010, e mai dur decât „Distanţe”. În „Blestem”, prozatoarea preia partea de Blestemul iubirii din Ion, al lui Liviu Rebreanu. Nota dominantă a cărţii este nesiguranţa zilei, o realitate ameninţată de rău, la tot pasul, un păcat al părinţilor care se răzbună pe copii, o filozofie de viaţă, pe principiul „bună ziua ţi-am dat, belea mi-am căpătat”. Vasile şi Victoria Lupu îşi duc zilele într-o casă de la Dealul Mare, zona Rebra, de primăvara până toamna târziu. Ocupaţia lor este mioritică, simplă, traiul decent, modest. Ceea ce-i scoate din rutină este faptul că fiica lor, Ana, e o fată foarte deşteaptă, studentă la limbi străine în Cluj. În sat apare deodată un proaspăt absolvent de silvicultură, Gelu. Acesta este preluat de pădurarul Traian, care are o fiică, Flavia, absolventă de liceu, dar bogată, care se va căsători cu Gelu. Flavia şi Ana sunt prietene bune. Între Ana şi Gelu se naşte o pasiune ce va fi stinsă într-o noapte de păcat, pe vreme de furtună, într-o cabană din munte. Ana va naşte un băiat şi după facultate vine cu el în sat. Predă o vreme engleza. Gelu nu vrea să audă de ea, de copil, nu vrea să-şi strice căsnicia. Drumul femeii prin viaţă este anevoios, dar Dumnezeu îi scoate în cale oameni care o ajută şi îi sar în ajutor. Până aici, romanul se înscrie în tiparul ardelenesc. Doar că, într-un moment al naraţiunii, apare o aventură de respiraţie occidentală. Ana este racolată de un străin din piaţă, ajunge în Serbia, Albania, Macedonia, într-o industrie de carne vie. Peripeţiile ei, crunte, groaznice, la limita suportabilităţii, o călesc, dar n-o îndepărtează de adevăratele valori. Dorul de copil, de sat, de părinţi, o ţin în viaţă şi norocul îi surâde când doctorul Adel, din Belgrad, o ia de nevastă şi se-ntoarce cu ea acasă, la Rebra.

Ana, personaj înţelept, care depăşeşte condiţia femeilor din sat, re-trăieşte acelaşi blestem al mamei ei, care a născut-o din păcatul cu Traian, tatăl Flaviei. Istoria s-a repetat, doar că Ana a învins destinul, răzbunând şi ne-şansa mamei ei, care strigă, în disperare: „Blestem, blestem, blestem, s-a repetat blestemul!”

Roman încărcat de durere, „Blestem” este locul unde creşte şi se dezvoltă un suflet frumos, de femeie care îndură, iartă, rabdă, învinge. Forţa ei, de-a lungul întâmplărilor, constă într-o dispoziţie rară de-a vorbi cu propriul gând, personificându-l: „Gândule, te rog dispari din mintea mea, lasă-mă să mă odihnesc, de aceea am venit, nu să-mi încarc sufletul de tristeţe”: sau „Te iubesc, gând drag,... ce aş fi făcut eu dacă nu aş fi discutat cu tine.”

Cartea poate fi citită şi într-o cheie alegorică, prin mitul „fata pădurii”, prezent în text, la propriu sau doar sugerat: „aici, în sat, este mitul acestei zâne deosebit de frumoase, despre care cei cărora li s-a arătat spun că ar fi femeie doar până la mijloc, iar de la mijloc în jos ar fi scorbură. Aşa circulă legenda spusă de cei care au întâlnit-o şi au văzut că are corpul acoperit de părul lung, împodobit cu rămurele, cu frunze verzi şi multe flori. Fata Pădurii îşi acoperă cu străşnicie teritoriul, vine în ajutorul oamenilor buni şi-i stâmbă în toate felurile pe cei ce-i distrug pădurea.” Aşa fiind, „Blestem” se află la intersecţia dintre o lume foarte primară şi una deosebit de viciată. Echilibrul acestor lumi este dat de un suflet tare, măcinat, ca cel din categoria lui Gogol sau a lui Camil Petrescu.

Între bine şi rău, categorii pe care Dora Alina Romanescu le prezintă obiectiv, se naşte o proză adevărată, de factură modernă, simplă şi convingătoare. Clasică, fără sofisticări, fără jocuri periculoase. Cu Dora Alin Romanescu, romanul românesc merge mai departe.

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]