Scrisori de pe front, vechi de 100 de ani

         Între documentele care mai au ceva să ne spună despre primul război mondial, scrisorile și cărțile poștale de pe front ocupă un loc important. Aceste mărturii sunt păstrate în arhivele naționale, dar cele mai multe  stau ascunse undeva, într-un pod  sau în cufărul de lemn măcinat de carii, aflat într-un cotlon neștiut. În marea confruntare mondială, zeci de mii de bărbați au fost nevoiți să se desprindă de lângă cei dragi și să plece pe câmpul de luptă. Aproape că n-au fost familii, care să nu piardă un tată, un soț, un fiu, ori pe cineva foarte drag. În anii grei ai despărțirii, legăturile personale au fost păstrate prin intermediul scrisorilor. Ele reflectă dramele războiului, stările sufletești ale celor aflați în tranșee, tragediile personale sau colective, faptele lor de arme care au făcut istoria noastră cea mare. Din întâmplare, am găsit în podul casei mele un teanc de scrisori și cărți poștale, legate cu sfoară și prăfuite de vreme, unele scrise în grabă,  poate chiar în tranșee, cu o grafie aflată sub spaima șuieratului gloanțelor și al obuzelor. De moment, nu le-am dat importanță, dar mi-au atras atenția acum, în anul Centenarului Marii Uniri. Conținutul lor redă atmosfera conflictului mondial, exprimă rănile și privațiunile militarului, izolarea lui de familie, contactul direct cu moartea, spaima și suferința, speranțele și dorul de casă. În timp ce România se afla în neutralitate, ardelenii erau  plecați pe fronturile din Galiția, Serbia, Italia sau Rusia și trimiteau scrisori dintr-un război care era străin de interesele lor. Unii scriau chiar zilnic, alții săptămânal sau ocazional. Fiecare primea din partea comandamentului cărți poștale simple pe care era trecută în limba maghiară apartenența poștală  : TABORI POSTAI LEVELEZOLAP. Pe aceste bucăți de carton, mici cât palma, scrise de obicei cu creionul negru sau chimic, încăpeau doar cîteva cuvinte, dar pline de mesaje, care astăzi emoționează până la lacrimi. Câtă frumusețe și afecțiune aveau formulele lor de adresare : ,,Dorită familie, Iubită soție, Dragi părinți și scumpi copilași’’. Existau însă și cărți poștale ilustrate cu imagini făcute la comandă pe baza fotografiilor, dar mai ales cu figurile reprezentative ale regimului austro-ungar, la care nu oricine avea acces. Aceste forme de corespondență au devenit adevărate comori ale istoriei, unele sunt păstrate în arhivele naționale, însă cele mai multe sunt rămase în posesia destinatarilor.  Gavrilă Istrate din Nepos a trimis de pe front  circa 600 de scrisori, multe dintre ele versificate, unicate în felul lor, care astăzi se află în biblioteca regretatului prof.univ.dr.doc.Gavril Istrate din Iași. Spre bucuria mea, am avut ocazia să citesc o parte dintre ele și să constat că atrag atenția, atât  prin formă cât și prin conținut. Iată cum își descrie în 1916 Gavrilă Istrate, dorul de casă și de cei dragi : ,,Doamne, doru-mi-i de hotarul nost și de toate cărările pe unde umblam odată cu plugurile și cu carul, cu coasa și cu secera. Doamne, mai adă zile de bucurie să mai umblu pe cărările pe care am crescut, să mai văd colbul care se ridica după carăle noastre, că de colbul de aici m-am săturat…’’ Într-o altă scrisoare din 22 iulie1917, scrisă într-un spital, fiind rănit, descrie tragediile care  se derulau în fața ochilor săi : ,,De două luni de zile am văzut prin spitale lucruri incredibile. Oameni care zbiară de durere. Unii fără picioare, alții fără mânuri, fără ochi, surzi de grozavul sunet al granatelor ce au căzut aproape de ei. Să ferească Dumnezeu ce prăpăd e aici. Eu, mulțumesc lui Dumnezeu că am scăpat cu bine…’’ Ideile din scrisoarea trimisă în ziua de 24 decembrie 1917 din Palanka  (Serbia ) va constitui temeiul unei poezii trimise de pe front, înainte de a intra în focul bătăliei,  intitulată ,,Rămas bun,, : ,,Rămas bun dragă Mărie,/Eu mă duc la bătălie./La oaste țara mă cheamă ;/Tu, rămâi la copii mamă./De-oi mai înturna vreodată/ Iar oi fi la copii tată./ De n-oi mai veni înapoi/Să ai grijă de-amândoi…/Roagă-te lui Dumnezeu/Să-mi ajute-n drumul meu./Să ne mai tâlnim odată/ Cu tine și al meu tată/ Și cu cei doi pui golași/ Domnița și Gavrilaș,/Mititei și drăgălași…’’ Chiar dacă erau  plecați departe de țară și luptau pentru interese străine, ideea  Unirii Transilvaniei cu România îi însoțea peste tot, în tranșee și pe câmpul de luptă, acolo unde îi pândea în orice moment spectrul morții. Iată ce spune același Gavrilă Istrate soției sale în scrisoarea din 27 decembrie 1917 : ,,De s-ar îndura Dumnezeu, batăr anul ce vine să ne aducă bucurie, că e an cu soție 1918 și prea multe am îndurat cu toții…’’. Vestea înfăptuirii marelui eveniment s-a răspândit cu repeziciune în rândul soldaților români, care abia așteptau să se întoarcă acasă. Credința în Dumnezeu le era pavăză la tot pasul.  Pe scrisorile  lor apare acum un alt antet, care impresionează prin adresa la care sunt expediate :Măriuca G.Istrate, Nepos, pu. Năsăud, Transilvania, ROMÂNIA GRANDE.

         Cine sunt semnatarii acestor scrisori ? Sunt ei, talpa țării, cei plecați, cum spune poetul ,,din câmp, de-acasă de la noi’’. Nu frica de moarte răzbate din rândurile lor, ci adevărata condiție a soldatului român. Nici într-un alt document istoric, nu poți întâlni atâta sinceritate și adevăr despre imaginea războiului, decât din aceste misive, care n-au fost puse în valoare, decât foarte puțin până acum. Poate, o vor face istoricii zilelor noastre, că merită să își găsească locul potrivit în paginile istoriei noastre naționale.

test2

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]