Scrisori senine

Volumul „Magistrul și imaginația” (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018) vine cumva în continuarea demersului epistolar al Luciei Sav, inițiat prin „Epistole”, carte despre care am scris deja cu altă ocazie. Aspectul inedit, printre altele, al acestor epistole îl constituie șăgălnicia pronunțată, o vădită eliberare a unei laturi hazlii a textelor. Epistolarul, după cum știm, este un teren propice explorărilor de orice fel, a căutărilor, a emiterii ideilor în forme care, în alte ipostaze s-ar dovedi îngrădite sau obturate. De aceea epistolele Luciei Sav au o savoare aparte, datorită acestui dublu aspect funciar al textelor: mai întâi, ele destăinuie o îndelungată pregătire filologică, o tradiție în acest sens, livrată în forme ce nu cunosc granițe sau limitări.
Există, așa spune, trei aspecte esențiale de care trebuie să ținem cont în lectura textelor cuprinse în volumul de față. Mai întâi, trebuie menționat faptul că ele sunt scrisori; și, ca orice formă epistolară, ele au expeditor și destinatar. Este de urmărit, în acest sens, tonul adoptat, în funcție de cel căruia îi este adresată scrisoarea și de gradul de apropiere al acestuia față de autoare. În același timp, trebuie remarcată fina analiză critică întreprinsă de autoare pe marginea unor cărți, indiferent de tonul poznaș sau grav cu care actul critic este însoțit. Într-o manieră mai degrabă șăgalnică observă, de pildă Lucia Sav transgresarea granițelor criticii și a beletristicii de către Al. Cistelecan: „Aș îndrăzni să afirm că Al. Cistelecan a inventat o nouă specie literară: critica beletristică, dacă pot să zic așa. Paginile sale de critică sunt electrizante, scânteietoare, atractive, palpitante, dobândind virtuți de literatură bună și frumoasă. Se citesc dintr-o suflare, sub imperiul magiei scriiturii sale, grație stilului limpede, lipsit de aluviuni («beția de cuvinte»), asemeni unui lac de munte adânc și plin de mistere.” (p. 14)
Tot în această zonă pot fi situate anumite porțiuni ale textelor ce fac referire mai degrabă la metaepistolar, la maniera în care au fost compuse unele scrisori/poeme. Nu este întâmplătoare asocierea inspirației și a muzelor de felul în care iau naștere scrisorile. Iată, de pildă, cum debutează una dintre scrisorile trimise lui Ion Mureșan: „Dragă Muri, te-aș ruga să fii îngăduitor și să mă ierți că nu ți-am trimis de multă vreme o epistolă (cam de prin 2014), dar inspirația nu a voit nicicum să fie mărinimoasă cu mine. Se pare că ea ne fericește pe noi, muritorii de rând, după bunul ei plac și tocmai când te aștepți mai puțin. După o absență îndelungată, azi inspirația s-a milostivit de mine și iată că mă fericește du o vizită în claustrul meu înghețat.” (p. 11)
Dacă mai punem la socoteală aspectul poematic asupra căruia insista criticul Andrei Moldovan în prefața anteriorului volum de epistole, vom observa felul subtil în care autoare trece dintr-o zonă a literaturii în alta, stăpânindu-le cu aceeași naturalețe, așternându-și gândurile cu sinceritate și limpezime.
Indiferent de subiectul dezbătut, exprimarea este de cele mai multe ori nimbată de o căldură primitoare. Lucia Sav își concepe textele cu grație de amfitrioană. Se întrevede o invitație adresată cititorului asemănătoare aceleia pe care o gazdă o lansează musafirilor ce-i trec pentru prima oară pragul.
Chiar și acolo unde seninătatea face loc vreunei forme de mâhnire, tonul nu devine nici măcar moralității și a înțelepciunii devenite constante în scrierile Luciei Sav, a nu fi de acord cu o opinie nu este totuna cu a-l ataca pe cel care o va fi formulat. Este o normă a oricărei forme de dialog civilizat pe care tindem să o omitem tot mai des. Scriind despre poemul „O noapte cu Patria” bunăoară, autoarea conchide: „Prin urmare, consider că a te juca de-a «detabuizarea limbii», în poezie, nu e o idee bună atunci când scrii despre lucruri sfinte pentru noi, când e vorba despre Patrie, bunăoară. Oricât talent imaginativ ai avea, oricât te-ai adăposti sub masca ludică a postmodernismului, urmărind, de fapt, să șochezi pentru a-ți câștiga atenție și glorie, nu se cade să faci exerciții de «detabuizare a limbii» tocmai atunci când scrii despre Patrie.” (p. 65)
„Magistrul și imaginația” este un volum eclectic, ofertant prin tocmai facilitatea autoarei de a transmite stări, trăiri și idei într-un adevărat evantai complex. Aspectului poematic al textelor i se adaugă o monotonie specifică epistolarului, șăgălniciei din anumite pasaje îi corespunde seriozitatea cu care autoare își exprimă gratitudinea față de cei care s-au aplecat asupra volumelor sale sau ale regretatului Vasile Sav.