Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Scufundare în subsolurile ființei

Vasile Vidican

Esența romanului „Mamé” (Editura Polirom, Iași, 2016) a lui Nicolae Avram este mai degrabă poematică, așezată cu grijă pe un schelet narativ. Caracterul epic al volumului, liniile romanești, se întrevăd prin vaste pasaje ce se încheagă sub forma unui delir imagistic. Plecând din acest punct, trebuie menționat faptul că textul se așază ferm în zona creațiilor ce sondează umanul până în zonele sale cele mai grotești, mai tenebroase. Iar structura narativă este, în acest caz, pretextul unui astfel de înfricoșător periplu, precum și liantul ce unește episoade disparate, pe alocuri confuz imbricate, ce fac trecerea în permanență între realitate și halucinație.
Contextul narativ îl constituie aici casele de copii, „Instituția”, parabolă, poate, a unei lumi izolate, totalitare, torturante, grotești. Coborând în subsolurile ființei umane, autorul rupe toate baierele pudibonderiei ce-i stau în cale. Descinderea aceasta nu poate avea loc cu adevărat decât după ce se va fi renunțat la orice formă de prejudecată (lingvistică, morală, culturală etc.), tocmai pentru că lumea redată este ea însăși privată de atare limite.Ce-i drept, „Mamé” nu este o carte ce se citește ușor. Sau, nu oricine va citi acest volum!
Cu toate acestea, deși la o primă vedere lucrurile nu stau deloc așa, este impresionant felul în care scriitorul stăpânește textul. Acolo unde ne-am aștepta la o beție de cuvinte, la halucinații verbale, constatăm că delirul adevărat rezidă, de fapt, în imagini.Din zona scatologicului, până în areale ce țin de un soi de misticism imagistic, autorul împânzește textul cu astfel de plăsmuiri imagistice. Mai mult decât atât, narațiunea este bine condusă și gândită, formularea aceasta la persoana I permițându-i să treacă în voie, uneori pe negândite, într-un imaginar de cele mai multe ori salvator. Evadările din torturile zilnice ale personajului au loc într-o lume a imaginației, în zone ale fabulosului, nici ele nefiind privată pe alocuri însă, de trame ale grotescului ce-l înconjoară.
Este surprinzătoare la Nicolae Avram abilitatea cu care reușește să alăture unei imagistici de un scabros înfiorător un cu totul alt registru, încărcat de o cromatică vie și un soi de blândețe a ansamblului, fără ca acest lucru să devină forțat sau nelalocul lui. După un pasaj greu digerabil, bunăoară, în care este spălat trupul putrefact al unei babe, urmează un fragment precum acesta: „Deschid ochii și descopăr, dintre țîțele calde, o femeie ca o icoană, cu ochii și și păr lung, bălai. Închid ochii și miroase a mentă și a busuioc. Deschid ochii și odaia e plină de fluturi sinilii și aurii, iar pe pernă stă de-a curmezișul un trandafir roșu de Damasc. Închid ochii.” (p. 12) Ar fi interesant, în acest sens, un studiu amănunțit al imaginilor recurente din această proză și semnificațiile lor (trandafirul roșu din Damasc, titirezul etc.)!
Să spunem însă, că opusă cu adevărat grotescului acestei lumi, marasmului ei este povestirea, scornirea poveștilor. Alături de imaginație, de fantasme, de plăsmuiri ale minții ca mijloc de transgresare a durerii, a torturii, a traumei, stau poveștile spuse seara înainte de culcare, istorisirile vieții unor strămoși imaginari, reinventarea biografiei proprii, poveștile din cărți. Morbidului halucinant al lumii în care trăiesc și care lasă urme adânci în sufletele lor, copiii îi opun aceste tocmai aceste plăsmuiri ale minții. Astfel că, pe rând, înainte de culcare, ei devin pe rând povestași tămăduitori ai minților celorlalți, călăuze ale evadărilor imaginare.
Apoi, mai mult decât zone scatologice, subumane ale ființei, „Mamé” este un prilej pentru autor să exploreze poetic, mai mult decât prozodic, aș spune, un înfiorător onirism grotesc. Există pasaje în carte care cutremură cititorul printr-o imagistică lugubră, terifiantă. Nu mă refer aici la cadavrele spintecate și sfâșiate la tot pasul sau la schingiuirile inimaginabile la care sunt supuși orfelinii, ci la fragmente ce fac parte din halucinațiile personajului narator al căror absurd creează o tensiune aparte. „Sub masa pe care slăbănogii bat cărțile stă o femeie cu părul lung și plânge. Plânge și cântă. După ce termină de cântat se ridică de sub masă, își dă jos mahrama și șterge picioarele celor trei slăbănogi. Mi-am pierdut copilul. Nu mi-ați văzut copilul? Slăbănogul cu Gaura Urîtă în Cap începe să behăie subțire, ca un miel.” (pp. 35-36)
„Mamé” este un o cutremurătoare submersiune de natură poematică în străfundurile ființei umane, în apele sale tulburi, tenebroase, fetide, peste care plutește, unic colac de salvare, imaginația salvatoare, istorisirea tămăduitoare.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]