„Şederile” lui Cornel Cotuţiu

După „revuluţie” („revuluţia” din decembrie 1989, fireşte!), Cornel Cotuţiu a avut câteva „oportunităţi” (ca să zic aşa), de pe urma cărora ar fi putut face carieră, dar n-a fost să fie. Mai întâi, concitadinii lui l-au săltat în fruntea urbei natale. Dar n-a „şezut” prea mult (mai bine zis, aproape deloc) la masa bucatelor, căci s-a trezit (brusc şi buimac!) în Biroul Judeţean al CPUN Bistriţa-Năsăud. De unde, la scurt timp, a dispărut, ca o cometă, vorba ceea! Spre sfârşitul anilor 90, a fost învrednicit cu funcţia de consilier teritorial şef al Inspectoratului pentru Cultură Bistriţa-Năsăud. Aici a „zăbovit” vreo doi ani, după care s-a întors la catedră, de care nu se poate despărţi cu totul nici acum după pensionare.
Printre aceste „şederi”, însă, Cornel Cotuţiu a făcut gazetărie. Mai întâi, a înfiinţat, la Beclean, „Floare de colţ” şi a fost redactor, apoi redactor şef, la revista „Minerva”, şederea lui cea mai lungă (1990-1999). A colaborat, alternativ, la „Răsunetul” şi „Mesagerul de Bistriţa-Năsăud”. La un moment dat, devenise un fel de navetist între cele două cotidiane ale judeţului nostru. Când se certa cu cei de la „Răsunetul”, pleca la „Mesagerul”, apoi revenea, ca să plece din nou şi tot aşa, până când (expresia îi aparţine şi a formulat-o chiar el, în cazul unui traseist politic!) „i s-au scâlciat pantofii”. Meritul lui, însă, e că niciodată n-a plecat şi nu s-a întors de unul singur, ci, de fiecare dată, cu rubrica lui. Mai multe la număr, de-a lungul anilor. Situaţia lui de jurnalist ar putea fi rezumată astfel: Vino la noi, pleacă de la noi. Până când Cornel Cotuţiu a rămas definitiv „La noi”.
„La noi” („corolă matricială”, cum o numeşte autorul) este titlul de rubrică, pe care îl vehiculează de câţiva ani buni şi de pe urma căruia s-a ales cu vreo 3 sau 4 cărţi de publicistică (sau proză non-fictivă, cum îi place lui să-i zică speciei pe care o cultivă cu succes).
Cea mai recentă apariţie editorială a sa, „întâmplată” de curând la Editura Tipo Moldova din Iaşi (colecţia Opera Omnia, publicistică şi eseu contemporan), se intitulează „Dincolo, dar tot aici”, unde, aşa cum ne avertizează autorul într-o notă de început, nu avem „a face cu note de călătorie, ci de şedere; căci am încercat de fiecare dată, în orice spaţiu m-am oprit, alături de români, să-mi întemeiez o diafană locuire de suflet şi spirit”.
Fie şi „note de şedere”, deşi ne vine greu să-l înţelegem în această chestiune, ştiind că şederile sale, de regulă, sunt de scurtă durată. El nu are astâmpăr, nu poate sta locului prea mult, el este mereu pus pe ducă. El circulă, în ţară, peste hotare, chiar şi peste mări şi ţări: cu maşina, cu tramvaiul, cu avionul, pe jos. El vrea să vadă, să audă, să cunoască, să transmită mai departe. Are o mobilitate de invidiat, lăsând impresia că nimic nu-i scapă din ce se întâmplă în preajma sa, captând ca un seismograf fiecare vibraţie a mediului în care „se învârte”.
Cartea despre care vorbim este structurată în trei capitole: „Peste mări şi ţări”, „Pretutindeni” şi „De peste Atlantic culese”, la care se mai adaugă o sumară notă biobibliografică. Şi începe astfel:
„Am primit cel mai nemaipomenit telefon din viaţa mea. O Voce de femeie: «Bună ziua!» Era ora 7 seara, încât uşor amuzat, i-am răspuns cu «Bună seara». «A, da! Aşa e. La noi acum e ora prânzului». «La noi?» Apoi mi-a rostit numele mic, la rândul ei amuzată: «Îţi spune ceva numele de Gruşenka?» Iar eu, ameţit: «Nu-i adevărat!»
Petre Pandrea este unul dintre cei câţiva (puţini) scriitori olteni pe care-i preţuiesc din toată inima. Pomul vieţii e una dintre cărţile mele de căpătâi. Observaţiile sale – cel mai adesea aforistice – datorate unei ascuţite percepţii a vieţii, pulsează adesea în orele mele de veghe. Zice el, de pildă: «Prieteni nu avem decât în tinereţe şi la vârsta senectuţii. În restul vieţii – doar colaboratori.»
Doina Popa – căci despre ea este vorba – nu ştia că pe durata convorbirii noastre, în timp ce ţâşneau crâmpee de amintiri şi frânturi de puzzle se grăbeau frenetic să compună chipuri şi glasuri, Pandrea plutea undeva pe aproape, răsucind un colţ de mustaţă: «Ce zici, am dreptate?”
De la terminarea facultăţii n-am mai văzut-o, n-am mai auzit-o, nu ne-am scris. Şi după aproape 40 de ani îmi descoperă adresa pe internet.” (Op. cit. p.6).
Ceea ce urmează după acest, neaşteptat, telefon, e un şir întreg de cunoştinţe noi, locuri şi evenimente petrecute pe continentul Nord American (SUA şi Canada), autorul fiind însoţit mai peste tot de fosta lui colegă de facultate (Filologia clujeană), Doina Popa, româncă originară din Făgăraş şi stabilită în oraşul Dexter din Statele Unite ale Americii. În căutare de români. Şi când află câte unul, bucuros nevoie mare de noua lui cunoştinţă, Cornel Cotuţiu şede un pic, adună informaţii despre persoana respectivă, despre familia sa, despre comunitatea în care trăieşte. Şi pleacă mai departe. Iar după ce isprăveşte cu continentul Nord-American, revine în Europa „natală”, ca să bântuie prin Anglia, Serbia, Transcarpatia Ucrainiană, Republica Moldova. Aceeaşi poveste şi aici: scurte şederi, cercetarea preajmei, nevoia de dialog, notiţe, pentru ca, în sfârşit, după ce se întoarce acasă (la casa lui, vreau să zic!), să aştearnă totul pe hârtie. Persoanele pe care le-a cunoscut scriitorul devin personaje, locurile prin care a trecut capătă relief şi culoare, întâmplările cotidiene (o adevărată colecţie!) dobândesc pregnanţă. Totul prinde viaţă în pagina scrisă; scrisă cu inteligenţă, cu luciditate, cu ironie, cu umor. Şi cu un simţ al detaliului şi al nuanţei mai rar întâlnit la confraţii săi de breaslă.
Ar fi încă multe de spus despre această carte, dar mai greu cu spaţiul tipografic. Şi musai să încheiem. Nu înainte însă de a mai adăuga că publicistica lui Cornel Cotuţiu (aşa cum susţinea şi unul dintre recenzori) are nobleţe. Ea se află la graniţa dintre realitate şi ficţiune (de aici probabil noţiunea de proză non-fictivă!) şi e greu de trasat această graniţă. Dar un lucru e sigur: aici, publicistul şi prozatorul Cornel Cotuţiu îşi dau, frăţeşte, mâna. În folosul cititorului!

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5