Seninătate

M-a contrariat o replică dintr-un recent film englez. El întreabă: ”Ce eşti aşa de încruntat? Chipul tău seamănă acum cu harta României.”

Stranie comparaţie, nu-i aşa?... Am cercetat harta ţării mele, interesat să identific elemente care să ducă la sugestia de fizionomie posomorâtă. N-am stăruit în acest efort, constatând că această comparaţie nu e stranie, ci stupidă şi gluma - dacă va fi fost glumă - e de prost gust.

Am zăbovit însă asupra stării de încruntare, de posomoreală a concetăţeanului meu , cel de toate zilele, cel de pe stradă, din magazine, localuri, parcuri, din staţii de autobuz ori din tren.. Acest chip mi-a ieşit în evidenţă tot prin comparaţie, străbătând spaţii occidentale europene sau din continentul nord american.

Am avut a face, acolo, cu feţe senine. Nu vesele, dar rareori interiorizate, încruntate. Chiar dacă e singur pe stradă sau în fel de fel de spaţii publice, omul occidental este senin.

Nu mi-am propus aici să înşir cauze, motivaţii, nici pentru seninul din vest, nici pentru românul posomorât al vremurilor contemporane. Dar am avut recent o revelaţie, după care am cercetat retroactiv, retrospectiv elemente ce pot alcătui un fel de puzzle al unei idei.

Am observat că, pe măsură ce te depărtezi de oraş, oamenii (ciudat?) sunt mai puţin încruntaţi, din ce în ce mai senini. Aşa, în sus, pe Valea Ilvelor, aşa, în sus, spre Munţii Rodnei, aşa, în sus, pe Valea Şieului, aşa, în sus, în satele de pe Valea Arieşului sau ale Vişeului.

De ce? Oare mi se pare? Iar dacă nu, cei care îmi vor încuviinţa observaţia ştiu prea bine de ce.