”Sensuri și perspective teoretice ale guvernării patriarhului Miron Cristea. Naționalism și credință sub Carol al II-lea” sau ce înseamnă un material modest strecurat în sumarul unei cărți valoroase

Recunosc, titlul este lung, dar spune deja cam jumătate din ce am socotit că se potrivește despre conținutul textului pe care, cu privirea mirată l-am parcurs. Se înțelege că această jumătate, care îmi aparține, este cea fără ghilimelele din titlu.
În volumul omagial (Brr! nu se putea evita vocala aceasta atât de obosită în anii antedecembriști?... și pe care un psihopat… mi-a descoperit-o și mie într-un text semnat în anii 80!) dedicat septuagenarului Gheorghe Marinescu, cele 27 de studii, cuprinse în partea a II-a și a III-a sunt fiecare precedate de (le numesc editorii) „cuvinte cheie”. La textul abordat, semnat de Paul-Ersilian Roșca, ele sunt: România, Monarhic, Miron Cristea, Naționalism, Regele Carol II.
Din start, eram interesat despre conduita publică și preoțească a înaltului ierarh din anii aceia și relațiile lui cu imprevizibilul rege.
Aveam să constat, în final, că titlul facerii d-lui Roșca nu corespunde conținutului (un conținut, se vede de la o poștă, rezultat din lipirea, cu adeziv isteț, a fișelor rezultate din conspectarea celor 23 de volume, colecții și fonduri de arhivă survolate de autor).
Altfel, cititorul de rând află despre abilitatea lui Carol II de a-și face din biserica ortodoxă română un instrument abil pentru îndreptățirea lui de a fi rege revenit prin lovitură de stat. Autorul încearcă să găsească răspunsuri pentru procesul de compromitere a B.O.R. în acel „context istoric unic și irepetabil”, când Patriarhul Miron Cristea a avut trei mandate de premier (dar… nu se menționează când începeau, când se terminau). Demersul însă este neconvingător.
Mai pe la început, cercetătorul zăbovește asupra a trei noțiuni: națiune, național, naționalism. Importanța lor, în text, e ambiguă, cum, de altfel, și în dulcile noastre zile (unice, dar întristător de repetabile). Termenii au un contur semantic mișcător. Chestiunea e că, așa cum erau (sau nu) înțelese, Carol II le-a valorificat cu dibăcie (o vreme).
Inițial, mă gândeam că voi da de o lucrare „in nuce” despre destinul lui Miron Cristea, nu puțină lume știind că a fost una dintre principalele figuri ale mișcării naționale din Transilvania și apoi, în România Mare, singura personalitate „care și-a putut menține în continuare ascensiunea, autoritatea și prestigiul demnității”. Dar P.- E. Roșca îl aduce în prim-plan ca dintr-un compartiment informațional de genul „deja vu”. În cele 9 pagini (format A4!) îi acordă Patriarhului ici-acolo, în total, 15 fraze (și nici măcar o propoziție proprie a acestuia). Dar se face apel la condiția lui de Premier mai degrabă ca un tertip pentru ordonarea celor culese din bibliografie. Un fel de „pro domo” de c ircumstanță.
Aflăm, mai degrabă, aspecte civic-joviale. De pildă, la recomandarea Patriarhului, înmormântarea (1937) a celor doi legionari, Moța și Marin, uciși în luptele din Spania, cortegiul a fost însoțit de 4oo de preoți (Doamne, ce grandomanie slugarnică!). Dar de ce atâția? Autorul parcă îți trage cu coada ochiului, insinuând răspunsul. De altfel, această precară „rigoare” științifică stârnește mereu întrebări de genul „Cum?”, „Când?”, „Adică?”. Aflăm că a fost conciliant (popular spus, „se făcea că plouă”), privitor la conduita amoroasă a prea iubitului său rege (apropo de Carol II și seducătoarea Elena Lupescu). Aici se dă, psihanalitic, cu presupusul: Pentru atenția pe care Carol II o acordă septuagenarului Patriarh și acesta, la rândul său, e mai… îngăduitor (Căci și lui Dumnezeu îi place frumosul – nu-i așa?). Regele Mihai avea să afirme ulterior că înaltul ierarh al B.O.R. „ nu mai era altceva decât un ministru marionetă.” Mde!
Cu această exclamație îmi închei și impresiile notate mai sus.