Separatism şi segregaţionism

Lovitura de stat din decembrie 1989 are, pe lângă aspectele ei pozitive în planul efectelor produse, şi numeroase aspecte care subliniază tendinţele de separatism şi segregaţionism, în special din partea unor intelectuali de expresie maghiari. Multe din demersurile lor au fost şi sunt finanţate direct, cu sume incredibil de mari, de peste hotare, fie din partea Ministerului Culturii din Ungaria, fie din fondurile unor mişcări revanşarde şi revizionare din alte părţi ale lumii. Anual sunt tipărite, în tiraje ce depăşesc cu mult pe cele ale unor lucrări ale unor autori români, zeci de titluri ce subliniază preocuparea autorilor (dar mai ales a finanţatorilor lor), de a perpetua idei anti-româneşti, dar şi anti-adevăr, revizioniste şi revanşarde, nu odată de a submina demnitatea culturii şi spiritualitatea culturii româneşti.

Recent, fiind preocupat de relevarea unor date despre perioada interbelică clujeană, am descoperit, la Biblioteca Centrală Universitară şi lucrarea „Kincses Kolozsvar” având ca autor pe Fodor András. Lucrarea, apărută în ediţie trilingvă: maghiară, română şi germană, conţine o extrem de bogată ilustraţie cu privire la comorile arhitectonice ale Clujului. Trecem peste faptul că, în foarte multe cazuri, sunt folosite denumiri din perioada de dinainte de 1918, sau din perioada ocupaţiei horthyste, dar suntem nevoiţi să observăm şi să subliniem că ponderea ilustraţiilor este reprezentată de obiective ungureşti . Foarte rar, într-o proporţie de maxim 10% din cuprinsul întregii lucrări, sunt prezentate ilustrate cu obiective sau monumente româneşti. Cel care citeşte această lucrare, apărută, la Cluj-Napoca, în anul 1995!, necunoscând alte informaţii, obiective, echidistante, nepărtinitoare şi ştiinţific prezentate, constată că din Cluj-Napoca lipsesc cu desăvârşire monumente sau obiective culturale româneşti de marcă, trăgând, fals, concluzia că, de-a lungul veacurilor, românii ar fi lipsit din acest important oraş transilvan. Ne-au mai atras atenţia şi câteva dintre formulările folosite de Fodor András, formulări care au menirea de a ascunde adevărul istoric şi de a exagera, în sens minimalizator, importanţa diverselor evenimente istorice. Astfel în capitolul: „Istoria scurtă a oraşului până la 1945”, la pagina 8, autorul îşi permite să afirme că: „după Tratatul de pace în (sic!) Trianon (4 iunie 1920) şi cu schimbarea graniţelor a prosperat românizarea vieţii culturale, dar au încetat să existe instituţiile culturale maghiare. Instituţiile enumerate numai după Tratatul de la Viena au fost reînfiinţate , iar cele româneşti transferate din oraş” .

Având în vedere doar acest succint citat, descoperim, în primul rând, o serie de minciuni sfruntate ale autorului. Ni se pare mai mult decât firesc ca, după secole de marginalizare şi interzicere de drepturi pentru populaţia românească, majoritară în Transilvania, acesteia să i se dea dreptul de a-şi cultiva propriile valori culturale şi spirituale după făurirea statului său naţional unitar, la 1 Decembrie 1918, prin voinţă populară şi nu ca urmare a deciziilor vreunor acorduri internaţionale.

Tratatul de la Trianon invocat de Fodor András nu a făcut decât să recunoască o realitate evidentă, de natură istorică şi politică: „Unirea naţiunea a făcut-o”, ea nu a fost primită în dar din partea vreunor forţe politice, militare, diplomatice externe, în anumite conjuncturi internaţionale.

Ceea ce uită, în realitate, autorul acestor rânduri este faptul că tocmai Tratatul de la Trianon este cel care a dat recunoaştere Ungariei, entitate statală dispărută de pe harta Europei în urma pustiitoarei bătălii de la Mohács, din august 1526.

Revenind la textul propriu zis citat, mai trebuie să revelăm câteva neadevăruri grosolane: este o dovadă de crasă nesimţire să susţii că după Trianon „au încetat să existe instituţiile culturale maghiare”.

Este un fapt arhicunoscut că marele poet naţional român Octavian Goga, în calitatea sa de Ministru al Cultelor şi Artelor, a dispus nu numai menţinerea, ci şi asigurarea, de la bugetul noului stat român, a finanţării tuturor instituţiilor culturale maghiare rămase în Transilvania. Este bine ştiut că: „după Unirea Transilvaniei cu România viaţa artistică maghiară din această parte a ţării s-a desfăşurat fără oprelişte fapt ce a determinat pe cunoscutul om de teatru maghiar Jenő Janovics să constate cu recunoştinţă că: „autorităţile române nu au pus nici o piedică desfăşurării normale a teatrelor maghiare.

Printre cele 10 instituţii maghiare, teatrele din Transilvania de după Unire, teatrul din Cluj a avut în mod firesc un rol conducător atât în privinţa repertoriului cât şi a calităţii spectacolelor. Dacă în stagiunea 1920-1921 numărul de spectacole se ridica la 393, în cea din 1939-1940 numărul spectacolelor se ridica la 802, iar a ( sic! ) spectatorilor la nu mai puţin de 330 000.” .

Cu o condamnabilă seninătate, dovedind, indirect, că, în pofida unor dramatice şi criminale mutaţii în istoria vremii, autorul nu are nici o reacţie faţă de odiosul Tratat/Diktat de la Viena. Ba chiar pare fericit că, după acest trist eveniment, ar fi fost reînfiinţate instituţiile culturale maghiare (în realitate niciodată desfiinţate printr-o decizie a Statului Român ).

El, asemenea multor altor autori maghiari, trece complet sub tăcere drama extraordinară trăită de români în perioada ocupaţiei horthyste, adică între anii 1040-1944, când, cu adevărat, au fost interzise sau alungate din oraş, nu transferate, cum cu aceeaşi gravă seninătate afirmă acest autor, instituţiile culturale româneşti. Având, însă, în vedere că această lucrare a fost posibilă „cu sprijinul Ministerului Culturii din Ungaria”, avem proba incontestabilă că neorevizionismul unguresc din Transilvania zilelor noastre este susţinut şi întreţinut financiar de autorităţile acestei ţări, care, prin autori ca şi cel citat, cultivă atitudini de dispreţ faţă de realităţile social politice contemporane şi, încălcând o serie de prevederi legale pe plan european, cultivă, inclusiv valori specifice extremismului şi fascismului. În cartea citată, spre exemplu, sunt câteva probe directe în acest sens cum ar fi statuia „Păzitorul Carpaţilor” ( reprodusă de trei ori, la pag. 90-91 ), care a existat la Cluj-Napoca. Prin selecţia materialului ilustrativ se încearcă să se impună concluzia că o bună parte din monumentele arhitectonice şi de cultură, religioase, sunt exclusiv ungureşti iar elementul românesc nu are nici un fel de semnificaţie culturală în acest mare oraş al ţării.

Apreciem că încă nu s-a făcut totul pentru o bună şi obiectivă studiere a trecutului şi prezentului municipiului Cluj-Napoca, ca şi pentru popularizarea, în ţară şi peste hotare, a valorilor sale de patrimoniu, istorice, culturale, literare, religioase, academice sau universitare, de aceea orice iniţiativă, făcută cu bună credinţă şi nu aservită unor interese iredentiste, şovine etc,, este binevenit.

Din păcate, oricâtă bunăvoinţă am avea şi oricât am trece cu vederea atitudinea dispreţuitoare a unor reprezentanţi ai intelectualităţii de origine maghiară, faţă de concetăţenii lor români şi trecutul istoric al acestora, la ei acasă, nu putem trece cu indiferenţă pe lângă de astfel de lucrări şi nu putem include aici şi aceea clasică zicere „carte frumoasă, cinste cu-i te-a scris”!

În opinia noastră lucrarea „Kincses Kolozsvár” a lui Fodor András este total aservită intereselor revizioniste, interese de care autorităţile budapestane actuale, la fel ca şi cele horthyste sau comuniste, nu sunt, din păcate, deloc străine .

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]