Septembrie

Septembrie, de-a curmezişul îmi pui potecile-n paşi
Sună cornuri de vânătoare prin păduri arămii şi visate,
Laşi să-ţi scape toate prăzile, laşi,
îmi spui, vino, vino, să-ţi arăt ceva mai departe!
Te ascult, doar esti tinutul naşterii mele,

închid ochii, mă las furat de vânt, de ciulinii
tăi zvăpăiaţi,
O corabie albă apare tainic cu albe vele
Eşti corăbierul frunzelor ce învie, eşti dintre cei întronaţi!
Susurul izvoarelor parcă s-a domolit ca şi soarele
Merg prin tine de-a curmezişul până la lăsarea serii
şi de-aceea şi după,
Văd vechile Scripturi cum nefugind din faţa mea
căprioarele,
Totul se măreşte sau se micşorează după cum Dumnezeu
se uită prin lupă!

Visez cu ziua şi noaptea ieşite din tine
Balanţa încerc să o ţin cât se poate de dreaptă,
Cine-i cu vântul ce ades mă tulbură si mă aţine,
Cine de-atunci mi s-a pus de-a curmezişul pe soartă?
Umblă parcă strigoi cu piei ruginii
Şi buhe din vârfuri de plopi ţipă de moarte,
înfrigurat scriu ca să scap de gânduri pustii
Şi totu-i departe, durere, nesfârşit de departe!
Strig păsărilor, haideţi, plecaţi, plecaţi odată,
Pătrunzător ele se uită la mine să mă ţină minte,
Apoi fâlfâind ca nişte puternice amintiri se rică la cer
Zboară peste case, păduri, cruci şi morminte!
Până la munţii aceia cu foc veşnic nu se opresc,
Acolo iau în ochi şi Îîi aripi vâlvătăi uriaşe,
Cu ele dacă mă-ating şi mă aprind, mă recunosc
Noi cuiburi-şi înalţă în mine cu timpuri rămase!
Crucea toamnei, Septembrie, de-a cumezişul suind,
Are chip înviat, mâna pe leagăn strălucitoare,
Doamne, cu încă o toamnă, s-a îndepărtat, m-am îndepărtat,
Steaua lui Septembrie în ceruri nu moare, nu moare!