Sfânta rugăciune

Este oare milostenia un fenomen înnăscut în om sau un dar al divinităţii? Iată o întrebare căruia încercăm prin mijlocirea sărbătorii creştine de Sfântul Nicolae să-i găsim un răspuns, evident în cunoaşterea noastră limitată… se pare că a ajuta pe cel slab, pe cel căzut, pe cel în suferinţă ar fi fost primele semne ale comunităţilor neolitice din zorii umanităţii de acum 20.000 de ani… lumea antică a dezvoltat acest sens de într-ajutorare între indivizii din acelaşi teritoriu, de aceeaşi limbă şi obiceiuri constituindu-se naţiunea… lumea creştină din zorii erei noastre a accentuat acest nucleu sufletesc, dându-i prin Hristos o trăsătură de comportament moral fundamental; astfel, întreaga învăţătură patristică, din care face parte şi Sfântul Nicolae, a considerat milostenia un principiu distinct al comunităţilor creştine, care într-o interpretare idealistă devine un argument moral în favoarea existenţei lui Dumnezeu! Deci milostenia este un BINE, este o stare de lucruri, prin care fericirea este o proporţionalitate a virtuţii morale “Sittlichkeit”.

De-a lungul anilor occidentali, paşii probabilei mele credinţe m-au purtat prin catedralele universului creştin, de la St. Patrick din New York la St. Paul în London, de la Notre Dame din Paris la Domul din Köln, de la Catedrala Sf. Stephen din Wien la… biserica din satul natal, cea din Nimigea de Sus! Nu este oare o disproporţie să trecem în rândul catedralelor renumite ale lumii şi biserica unui sat de pe Valea Someşului? Deloc! Creştinismul este întru acelaşi “sameness” indiferent de latitudine, longitudine sau altitudine, el fiind egal emoţional şi tensional pe oricare din sferele revelaţiei D-zeu/OM, ca proces de mântuire spirituală “redemption” a biossperei noastre creştine; prin creştinism ca rugăciune, milostenie, luminare şi clopot, pictură şi îndrăznire arhitecturală, fiecare loc de rugăciune de la New York la Telcişor, de la London sau Mocod, de la Paris sau Perişor, de la Wienna la Băiţa, de la Köln la Nimigea este şi devine un correlat spaţial al credinţei, adică sufletul uman implorând mângâierea divinităţii! A divinului care fiind făr’ de început, în atemporalitate şi acauzalitate “ens increatum” se naşte miraculos în OM, într-o anumită temporo-spaţialitate din istoria lumii, care om şi D-zeu este consubstanţial “homo-ousia” cu Tatăl şi Sfântul Duh! Iată Sfânta Treime, a neamului omenesc creştin, iată unitatea de credinţă şi rugăciune care să fiecărui loc, fiecărui timp, fiecărui timp, fiecărei cântări din Catedrala Mitropolitană a Clujului, sau a oricărei sfinte mănăstiri, fiorul profundului sufletesc întru lacrima speranţei din uman. Iată de ce orice biserică întru Hristos, a tuturor denominaţiunilor este întru aceeaşi substanţă a revelaţiei şi mântuirii, întru aceeaşi spaţialitate şi evident întru aceeaşi temporalitate fiindcă toate sunt întru axialitatea eternului, de dincolo de loc, de timp sau de oameni!

Probabil că milostenia nu este reflectarea întru totul a iubirii de aproape, dar, este sigur că este o necesară deschidere înspre înţelegerea de aproape, ambele văzute ca non-finalitate şi complexificare a Spiritului Uman, spirit “Geist” ce-şi găseşte identitatea în trup “soma”, re-identificând astfel sufletul raţional ca formă substanţială a corpului omenesc; însăşi natura în care existăm este o revelaţie a viului biologic în evolutivitatea sa neîntreruptă, însăşi stelele şi planetele sunt prin existenţa unui ordonator universal inteligent, ce conferă acelaşi numitor comun atât metropolei cât şi satului…

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]