Limitele îndurării dumnezeieşti

SFÂNTA ŞI MAREA VINERI

După cum prevăzuse proorocul Isaia cu sute de ani înainte, Cel ce a venit să izbăvească lumea, „ca o oaie la’njunghiere S’a adus”, „… I s’a răpit dreptatea”, „viaţa I se ia de pe pământ” şi „pentru fărădelegile poporului Meu a fost El adus la moarte” (Isaia 53,7 – 8). Aşa trebuia să fie!
Cuvintele Sfintei Scripturi s-au împlinit întocmai. Cel care timp de peste trei ani a arătat celor care îl urmau, drumul izbăvirii, Cel care a sprijinit pe toţi oropsiţii şi a tămăduit pe toţi nenorociţii, Cel care a fost primit cu osanale în Ierusalimul gătit de sărbătoare, a trebuit să pecetluiască, conform unei legi ce nu cunoaşte abatere, cu sângele Său propriu, mântuitoarea operă. Coborârea Sa silnică în mormânt, era singura în stare să ne înalţe definitiv la tronul dumnezeirii.
Să rămânem însă pentru moment la drumul Calvarului, drum pe care blândul şi nevinovatul Iisus a trebuit să-l străbată, deşertând cupa celor mai îngrozitoare suferinţe. Şi acest drum este, pentru noi, asociat de-a pururi cu persoana trădătorului Iuda. Căci Iuda a fost cel care l-a dat pe Rabbi în mâinile fariseilor făţarnici şi a saducheilor, făcându-se astfel unealtă a ucigaşilor Fiului Omului.
De 2000 de ani am fot învăţaţi să-l privim pe acest Iuda ca pe cel mai nemernic om, dintre toţi câţi au existat vreodată, ca pe unul ce a sintetizat în fiinţa sa răutatea cea mai desăvârşită şi putreziciunea cea mai mare. Însuşi numele lui ne-a devenit odios, căci îl pronunţăm numai atunci când vrem să calificăm un ins şi fapta lui cu un cuvânt dintre cele mai aspre şi dure.
De bună seamă că unanimitatea oprobiului care a fost aruncat ca o lespede grea de mormânt menită a acoperi pentru vecie mârşava faptă a trădătorului este o dovadă temeinică despre vinovăţia Iscarioteanului. Numai că, nepierzând nici o clipă din vedere câteva dintre ultimele cuvinte ale lui Iisus pe cruce: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu e fac!” (Luca 23,34), precum şi imensa dragoste care constituie însăşi esenţa dumnezeirii, nu putem să osândim cu atâta seninătate pe cel de a cărui faptă ne facem şi noi vinovaţi în orice moment, vânzând din nou pe Domnul.
Iuda a fost unul dintre cei doisprezece apostoli. De la început L-a urmat pe Hristos Domnul peste tot. I-a primit toate învăţăturile, a crezut în El cu toată tăria. Spre deosebire de ceilalţi apostoli, el avea chiar o însărcinare aparte, aceea de a păstra banii grupului – „era casierul comunităţii apostolice” – şi a se îngriji de cele materiale. Sfintele Evanghelii nu ne spun că L-ar fi supărat pe Învăţătorul său, aşa cum unii ucenici au făcut-o câteodată.
Prin urmare, a primit şi el darul apostoliei pe care l-a purtat cu vrednicie. Deşi în divina-i atotcunoaştere Iisus ştia ceea ce avea să se întâmple mai târziu, nu l-a privat pe Iuda de dragostea Sa părintească. O singură dată a avut prilejul să-l mustre, atunci când a dezaprobat „risipa” de mir pe care a făcut-o Maria, sora lui Lazăr, ungând picioarele lui Hristos. (Ioan 12,7 – 8).
Apoi a venit trădarea! Nu încercăm să reconstituim acum procesul psihologic care la dus pe ucenicul „cel negru la suflet” la primirea celor 30 de arginţi ca preţ al vânzării Stăpânului său. Pericopele evanghelice din Săptămâna Patimilor ne-au pus în faţa ochilor sufletului nostru înmărmurit, destul de clar, jalnica tragedie a unui rătăcit.
Remarcăm doar zbuciumul celui care pleacă de la Cina cea de Taină după ce i-a fost vădită ticăloasa intenţie, precum şi gesturile sale reţinute din grădina Ghetsimani, unde nu îndrăzneşte să-L arate pe Iisus ostaşilor decât prin curiosul sărut. Scriitorul bisericesc Origen remarca de asemenea faptul că Iuda nu şi-a înfăptuit vinderea atât de simplu cum s-r părea la prima vedere.
Din tot ceea ce ni se spune despre îngrozitoarea faptă a lui Iuda, desprindem succesiunea de neînlăturat a evenimentelor. Azi parcă nici n-am putea concepe calvarul fără trădare, după cum Golgota nu o putem concepe fără cruce şi fără piroane. Şi dacă înfiorătoarele instrumente de tortură, care au fost care au fost crucea şi piroanele, au devenit mai apoi obiecte de veneraţie, spunea cineva, de ce atâta revărsare de ură asupra celeilalte unelte a răului, Iuda?!
Fără îndoială, fapta lui este incalificabilă. El mai avea posibilitatea să evite prăbuşirea. – Acelaşi Origen spune că trădarea lui Iuda nu s-a produs doar pentru că a fost prezisă. Iscarioteanul putea schimba cursul evenimentelor dacă ar fi voit. Profeţii şi, mai ales, Hristos Domnul au citit în mintea şi inima vânzătorului, prevăzând fapta de care era capabil. – Dar dacă totuşi în „cartea vieţii” lui fusese scrisă, cu litere negre, pagina vânzării Fiului lui Dumnezeu?!
Lui Adam aşa i-a fost dat, să piardă Raiul şi să păcătuiască. Dumnezeu însă i-a venit într-ajutor şi neamului nostru i-a trimis Mântuitor.
Iuda purta dintru început întipărit pe fruntea sa stigmatul trădării şi a deschis – printr-un sărut fals – drumul Domnului spre Golgota şi înviere. Dar, ca şi Adam a regretat fapta sa, căci Evanghelia ne spune că s-a căit pentru ceea ce a făcut: „…cuprins fiind de căinţă, a înapoiat arhiereilor şi bătrânilor, cei treizeci de arginţi, zicând: <>… aruncând arginţii în templu, a plecat de acolo…” (Matei 27,3 – 5).
Iuda s-a căit şi căinţa i-a fost mare. Iar din Evanghelii nu ştim să nu fi primit iertare cel ce s-a pocăit, oricine ar fi fost. Să ne închipuim cât de mare trebuie să fi fost căinţa lui Iuda încât nu a mai putut suporta viaţa?!!
Aşadar sinuciderea lui Iuda nu putea fi decât rezultatul celei mai cumplite şi mai tragice convertiri. A fost o convertire atât de fulgerătoare încât vânzătorul, înţelegându-şi nelegiuirea, îşi iese din minţi şi se spânzură.
Am putea să ne întrebăm chiar dacă există posibilitate de mântuire şi pentru el? Însă, nu se cade să ispitim Tainele dumnezeirii. Un singur lucru trebuie să nu-l pierdem totuşi din vedere: lui Iuda trădătorul i-a părut rău pentru ceea ce a făcut. Să regretăm şi noi, să ne căim pentru nenumăratele noastre gesturi prin care înşine îl vindem pe Iisus Domnul la fiecare pas. Iar atunci când înfierăm fapta „vânzătorului” să nu uităm să ne înfierăm şi pe noi pocăindu-ne.
Şi poate că până la urmă noi vânzătorii, alături de Iuda trădătorul, vom primi iertarea care să ne dea putinţa de a nădăjdui, chiar şi pentru veacul ce va să vie, izbăvirea şi dobândirea fericirii celei nepieritoare.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]