SFÂNTUL IERARH IOSIF CEL NOU DE LA PARTOŞ Exemplul unei vieţi trăite în Hristos

Dacă privim racla cu moaştele celui ce a fost Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolitul Timişoarei şi a toată ţara Banatului în urmă cu aproape 350 de ani, ne vine în minte parabola Mântuitorului cu „… o comoară ascunsă în ţarină, pe care a găsit-o un om şi a tăinuit-o; şi de bucurie se duce şi vinde tot şi cumpără ţarina aceea” (Matei 13,44). Lucrul acesta nu este lipsit de temei căci, dacă privim istoricul Mitropoliei Banatului, ne dăm lesne seama că pentru credincioşii din părţile de apus ale pământului românesc, racla cu moaştele Sf. Mitropolit Iosif reprezintă într-adevăr o comoară de mare preţ.

Aceasta constituie nu numai o comoară nepreţuită şi un izvor de daruri nesfârşite pentru cei ce se apropie de ea cu credinţă şi pioşenie. Ea reprezintă exemplul, modelul, tipul şi simbolul vieţii trăite în Hristos, cu Hristos şi pentru Hristos. După aproape trei veacuri şi jumătate de la trecerea lui în „viaţa cea fără de sfârşit”, Sf. Iosif cel Nou de la Partoş ne serveşte şi astăzi drept pildă luminoasă despre cum se poate trăi creştineşte cu adevărat.

*

* *

Născut în anul 1568 în Dalmaţia, în oraşul-cetate Raguza, port la Marea Adriatică, din părinţi morlaci, adică români e la mare, aromâni sau macedoromâni, Ioan şi Ecaterina, tânărul Iacob, cum se numai din botez, îşi petrece copilăria în atmosfera de tămâie din bisericile şi mănăstirile oraşului Ohrida, mare centru bisericesc din Peninsula Balcanică, unde s-a mutat mama sa după moartea tatălui, luat de valurile mării, împreună cu corabia cu care făcea transporturi şi călătorii până în Italia şi alte ţări ale Mediteranei. Răspunzând unei dorinţe, unei vocaţii şi unui îndemn mai înalt, tânărul Iacob se călugăreşte luând numele biblicului Iosif, ale cărui rol mesianic, chemare înaltă şi viaţă îngerească avea să le urmeze în mijlocul fraţilor săi din Banat, ocupat în acea vreme de turci.

Timp de 6 ani, minunatul monah Iosif duce o viaţă de totală lepădare de sine, de rugăciuni de zi şi de noapte, de privegheri de asceză aspră, de meditaţii adânci, în mijlocul cuvioşilor călugări din renumitele mănăstiri ale Sfântului Munte Atos. Trăind pe culmile desăvârşirii şi adăpându-se la izvorul cristalin al harului, Dumnezeu l-a învrednicit să ajungă el însuşi izvor de daruri, pe care avea să le reverse asupra rănilor sufleteşti şi trupeşti ale celor ce vedeau în el un adevărat vas ales al Domnului Iisus.

În anul 1650, când sultanul a încuviinţat hotărârea Patriarhiei sârbe de la Peci (turceşte – Ipek), sub a cărei jurisdicţie se afla de la 1557 Mitropolia Timişoarei, de a-l ridica la rangul de mitropolit şi a-l trimite în Ţara Banatului, la Timişoara, pentru a păstori preoţii şi credincioşii acestor locuri, călugărul de 80 de ani, cu viaţă neprihănită, Iosif, era deja cunoscut ca o figură de sfânt, înzestrat de Dumnezeu cu darul proorocirii şi a facerii de minuni. Instalarea sărbătorească a avut loc în biserica Sfântul Gheorghe din cetatea Timişoarei, ocupată de turci încă de la anul 1552. În vederea primirii noului mitropolit, paşa Fasli din Timişoara a făcut mari pregătiri, cu scopul de a câştiga astfel inima supuşilor. Paşa a restaurat catedrala şi a renovat reşedinţa veche mitropolitană, ambele aflate în interiorul cetăţii. Nu se poate descrie în cuvinte marea bucurie ce i-a cuprins pe credincioşii bănăţeni la vederea acestui venerabil mitropolit, figură de adevărat apostol, cum a şi fost.

Timp de trei ani cât a arhipăstorit la Timişoara, ca al doilea ierarh cu acelaşi nume, Sf. Iosif a fost o fântână a darurilor, o făclie purtătoare de lumină, un izvor de credinţă, de mângâiere, de blândeţe, de bunătate, de dragoste pentru toţii fiii lui sufleteşti, credincioşi preoţi deopotrivă. Aceştia simţeau permanent aripa sa ocrotitoare, inima lui caldă care bătea numai pentru ei şi pentru mântuirea lor.

Nu odată, credincioşii au fost martorii unor mari semne şi minuni, ca şi aceea care a avut loc când a izbucnit incendiul ce a cuprins întreaga cetate. Îmbrăcat în odăjdii, Sfântul Mitropolit a ieşit din catedrală şi s-a întors cu faţa spre foc privind prăpădul, pe care vântul l-a adus aproape de biserică. Apoi căzând în genunchi pe treptele dumnezeiescului locaş şi plecându-şi fruntea la pământ, s-a rugat aşa îndelung. În timp ce sta cufundat în rugăciune, nori negrii au adus o ploaie ca un potop care, a stins focul şi a spălat urmele prăpădului. Când s-a ridicat din genunchi, odăjdiile lui erau uscate, neatinse de nici un strop de ploaie. Plecând la reşedinţă s-a închis în chilia lui şi trei zile n-a mai ieşit din ea. Iar când a ieşit şi s-a arătat la lume, avea semnul Sfintei Cruci ars pe dosul palmei de la mâna stângă, semn ce strălucea ca aurul curat pe care l-a purtat până la trecerea la cele veşnice.

Altă dată, mergând la mănăstirea Partoş – la vreo 40 km de Timişoara – credincioşii au fost martorii unei minuni săvârşite asupra bolnavilor care l-au întâmpinat cu mâinile întinse. La rugămintea lor stăruitoare şi la cererile lor disperate, Sfântul Mitropolit a răspuns cu dragoste: „Nu-mi cereţi mie vindecare, ci credeţi vindecătorului de oameni, Domnul nostru Iisus Hristos, rugaţi-vă Lui şi vă veţi vindeca”. Şi aşezându-se în mijlocul lor, a îngenunchiat rugându-se cu lacrimi. Iar când s-a ridicat şi a intrat în biserică, 11 ologi şi bolnavi s-au ridicat în picioare, sănătoşi. Văzând minunea şi preamărind pe Dumnezeu, mulţimea credincioşilor se înghesuia să se atingă măcar de poala veşmintelor binefăcătorului.

Slăbit de puteri şi obosit de povara celor 83 de ani, plin de bogate roade duhovniceşti, în anul 1653 Sfântul Mitropolit a hotărât să se retragă în liniştea mănăstirii Partoş, locul de închinare, de priveghere şi de odihnă veşnică a multor ierarhi care au păstorit la Partoş (de la 1186) şi la Timişoara (după anul 1200), înaintea lui. În cei trei ani cât a mai trăit aici, Sfântul Iosif a săvârşit nenumărate binefaceri şi minuni, îndreptând mulţi păcătoşi şi vindecând mulţi bolnavi. Aşa de mare i-a fost faima, încât toţi credincioşii bănăţeni l-au numit, fiind încă în viaţă, „Sfântul Iosif”, cum a trecut apoi şi în istoria bisericească. Şi pentru a-l deosebi de Sfântul Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare, aceiaşi credincioşi au adus numelui său tributul „cel Nou”.

Se spune că atunci când i-a venit obştescul sfârşit, luni înainte de Adormirea Maicii Domnului din anul 1656, clopotele mănăstirii au zvonit singure timp de o oră, anunţând cu glasul lor duios trecerea Sf. Iosif cel Nou în lumea veşniciei. De atunci, s-au săvârşit nenumărate minuni la mormântul lui, pe care şi l-a zidit singur fiind încă în viaţă, de unde mulţi bolnavi şi neputincioşi, unii suferind de boli grave, aproape incurabil, trupeşi şi sufleteşti, s-au întors acasă sănătoşi, ca şi slăbănogul de la lacul viteza, sau ca orbul din naştere din Ierihon. Credincioşii din Banat, văzând cele petrecute la mormântul lui de la Partoş, l-au numărat printre sfinţii din calendar destinându-i şi o zi specială de pomenire şi serbare, ziua de 15 septembrie a fiecărui an.

Un sinod local din anul 1686 şi apoi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1956 l-au canonizat trecându-l în rândul sfinţilor naţionali alături de contemporanii săi, mitropoliţii Ardealului, Ilie Iorest şi Sava Brancovici, care au pătimit pentru credinţă şi de episcopul Calinic al Râmnicului şi Noului Severin.

Împreună cu ceilalţi sfinţi români, cu Preacuvioasa Maică Paraschiva de la Iaşi, Preacuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana din părţile Macedoniei, Cuvioşii Visarion Valahul din Bosnia, Sofronie de la Cioara şi ţăranul Nicolae Oprea din Sălişte, cu Sfântul Ioan Valahul, cu Sfântul Dimitrie cel Nou Basarabov, Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolitul Banatului, se roagă „pentru toţi şi pentru toate, pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici şi pentru unirea tuturor”.

Moaştele Sfântului Iosif au fost aduse – în cadrul unor alese solemnităţi – de la mănăstirea Partoş la Timişoara, în 6 octombrie 1956, şi aşezate în pronaosul catedralei mitropolitane. De aici fac simţită prezenţa Sfântului Banatului prin semnele minunate cele săvârşeşte în inimile celor ce aleargă pre acest izvor nesecat de daruri.