SFÂNTUL IERARH NICOLAE

Arhiepiscopul Mirelor Lichiei

Iubiţi credincioşi,

“Fiţi milostivi, precum Tatăl vostru din ceruri milostiv este” (Lc. 6,36).

Sfântul Ierarh Nicolae s-a născut în localitatea Patara din Asia Mică în a doua jumătate a secolului III, din părinţii, Teofan şi Niona, creştini bine înstăriţi. Din fragedă pruncie, el a fost crescut de părinţii săi în duh de credinţă şi evlavie, după învăţătura cea dreaptă a Bisericii, sădindu-i în suflet respectul şi iubirea faţă de cele sfinte şi bineplăcute lui Dumnezeu. Deprinde de mic dragoste faţă de cei săraci şi dovedeşte acest lucru prin fapte concrete, de milostenie. Rămas orfan de la o vârstă destul de tânără, a dispus de toată averea părinţilor săi, ajutându-i pe cei săraci. O rudă a sa, episcopul Patarie, îl sfătuieşte să îmbrăţişeze slujirea preoţească, ceea ce Sfântul primeşte cu smerenie.

Făcut preot, slujitorul bisericesc al lui Dumnezeu, Sfântul Nicolae, era şi mai conştient de răspunderea sa în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Apoi ajunge episcop printr-o providenţială întâmplare. Murind episcopul locului, cei adunaţi pentru a-i alege un succesor nu au reuşit să se pună de acord asupra unei singure persoane şi, pentru a pune capăt neânţelegerilor, au hotărât că va fi episcop cel care va intra primul în biserică în ziua următoare. După obiceiul său, Sfântul Nicolae vine dimineaţa la biserică şi rămâne surprins de voinţa concetăţenilor săi de a-l alege episcop. Acceptă, însă cu umilinţă dorinţa lor, şi cât timp va fi episcop se va îngriji cu mare dragoste de “turma” sa. A primit această demnitate arhierească cu frică şi cu cutremur. Dar ca şi altă dată, şi în această înaltă chemare şi sfântă demnitate şi misiune, el a fost o pildă strălucită de adevărat arhipăstor al turmei încredinţate lui spre conducere şi înduhovnicire. Rugăciunile lui, slujbele lui la altar, erau grăire neântreruptă cu Dumnezeu.

A trăit în vremea celei mai groaznice prigoniri dezlănţuite împotriva Bisericii şi a creştinilor de către împaraţii păgâni Diocleţian şi Maximilian (284-304). Sfântul Ierarh Nicolae a avut şi el mult de suferit în timpul prigoanei acestora, fiind băgat chiar la închisoare. Şi poate ar fi murit şi el atunci, ca atâţia alţii, de moarte mucenicească, dacă pe scaunul de domnie al cezarilor persecutori nu s-ar fi urcat Sfântul Constantin cel Mare, care a pus capăt prigoanei împotriva creştinismului, eliberând din închisori pe închinătorii şi mărturisitorii credinţei în Evanghelia Domnului Hristos. Scăpat din temniţă, sfântul se întoarce la turma sa, păstorind-o în continuare cu aceeaşi mare râvnă, demnitate şi dragoste.

Însă după potolirea prigoanelor păgâne împotriva creştinilor, asupra Bisericii lui Hristos s-au abătut alte furtuni şi necazuri: s-au ivit marile erezii, adică abateri grave de la adevărata şi dreapta învăţătură a Bisericii creştine.

Cea dintâi mare răzvrătire împotriva Bisericii creştine a fost a lui Arie, care învăţa că Domnul nos¬tru Iisus Hristos nu este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, neavând origine şi existenţă dum¬nezeiască din veci, ca Dumnezeu Tatăl.

Pentru a stăvili răspândirea acestei erezii, Sfântul Împărat Constantin cel Mare a adunat în sobor, în cetatea Niceea din Asia Mică în anul 325, pe Părinţii Bisericii, în număr de 318, care discutând rătăcirea lui Arie, au condamnat-o şi au fixat împotriva ei adevărata învăţătură a Bisericii, prin care se recunoştea şi se statornicea originea, fiinţa şi egalitatea dumnezeiască a lui Iisus Hristos, Fiul cu Dumnezeu, cu Tatăl, aşa cum o mărturisim şi noi astăzi în Simbolul de credinţă.

La acest Sinod de la Niceea a luat parte şi Sfântul Ierarh Nicolae, care apărând cu străşnicie dumnezeirea Domnului Iisus Hristos, a înfruntat cu toată puterea şi asprimea pe răzvrătitul Arie şi erezia sa.

Sfântul Ierarh Nicolae a săvârşit multe fapte măreţe şi chiar minuni, despre care ne vorbeşte tradiţia Bisericii creştine, pe care el a slu¬jit-o cu pricepere, cu dragoste şi demnitate până în jurul anului 340, când şi-a dat obştes¬cul sfârşit. Rămăşiţele pământeşti ale Sfântului Nicolae au fost înmormântate în cetatea Mira Lichiei, unde păstorise cu mare vrednicie. Aici, au stat până la sfârşitul veacului XI, când năvălind turcii în aceste părţi, rămăşiţele pământeşti au fost strămutate în Italia, unde se păstrează şi astăzi într-o frumoasă biserică din oraşul Bari.

Iubiţi credincioşi,

În ficare zi avem posibilitatea de a vedea în jurul nostru oameni, care din diferite motive, duc lipsă de cele necesare unui trai decent. E de ajuns să păşim în stradă şi să vedem numărul destul de mare de cerşetori şi ne vom da seama de situaţia dificilă în care se zbat unii dintre semenii noştri. Şi dacă cerşetorii ar fi singurii copleşiţi de lipsuri, atunci am putea concluziona că sunt totuşi puţini cei care nu au mijloacele materiale minime de întreţinere a vieţii. Dar sunt mulţi, care deşi sunt săraci, nu-şi etalează propriile lipsuri şi de aceea rămân în anonimat.

Care ar trebui să fie atitudinea noastră faţă de aceşti oameni? Nu cred că diferită de cea a Sfântului Nicolae pe care îl sărbătorim astăzi. Un exemplu de autentică dragoste creştină îl putem desprinde din viaţa sa.

În ordinea carităţii a acţionat şi Sfântul Nicolae atunci când, experiind în inima sa sentimentul milei, trece la acţiune. Mila, ca efect al dragostei, care ar trebui să ne caracterizeze pe noi creştinii, presupune un raport personal cu cel care suferă.

Atunci când Iisus spune:

“Fiţi milostivi, după cum Tatăl vostru din ceruri, milostiv este” (Lc. 6,36), o arată ca fiind dincolo de limitele lumii şi că cel care şi-o însuşeşte îşi arată calitatea de fiu al lui Dumnezeu. Caritatea faţă de aproapele devine semn clar al iubirii noastre faţă de Dumnezeu “căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede?” (In. 4,20). Nici un om nu este scutit de datoria carităţii. Nici un om nu are dreptul de a trăi numai pentru sine, de a se gândi numai la mântuirea sa şi de a fi dezinteresat de mântuirea, de suferinţele şi trebuinţele aproapelui său. Iisus însuşi ni se oferă ca model al dragostei faţă de aproapele prin cuvintele: “Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul aşa cum v-am iubit şi eu pe voi” (In. 13,34). Este timpul să nu mai iubim “cu vorba, ci cu fapta”, după îndemnul Sfântului Ioan.

Astăzi, când mulţi dintre semenii noştri au nevoie de sprijin material şi sufletesc, cuvintele lui Iisus adresate învăţătorului legii, căruia îi fusese prezentată Parabola Samarineanului milostiv, sunt o invitaţie la acţiune concretă: “Du-te şi fă şi tu la fel”.

Diacon, Dumitru Creţa

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]