Sfântul Mucenic Ioan Valahul, diamant srălucitor al credinţei străbune

Multe ţinuturi ale lumii acesteia s-au dovedit a fi binecuvântate de Dumnezeu prin puzderia de diamante sufleteşti reprezentate de sfinţi de multe ori ştiuţi şi în multe rânduri necunoscuţi. Printre aceste rodnice locuri se numără şi ţărişoara acesta, ce de-a lungul istoriei s-a dovedit a fi buturuga mică ce a răsturmat care importante, fiind prin aceasta stăvilar lumii păgâne şi desăvârşire a lumii creştine.

Rod de sfinţenie şi viaţă aleasă îl reprezintă şi Sfântul Nou Mucenic Ioan Valahul. El se cheamă “nou”, pentru că a pătimit după 1453, când Constantinopolul a căzut sub turci şi de asemenea se numeşte “Valahul”, pentru că era de neam din Valahia, adică din Ţara Românească.

Binecuvântatul Mucenic Ioan şi-a petrecut călătoria pământească la jumătatea sec. al XVII-lea după Hristos. În acel timp, nu mult după evlavioasa domnie a lui Matei Basarab, la cârma Ţării Româneşti a venit Mihnea Voievod, pe care poporul l-a poreclit “Turcitul”. Acest Mihnea, cu toate că se pretindea a fi român, era fiul unui cămătar grec şi, arătându-se de mic atras de obiceiurile turcilor, ale închinătorilor lui Alah şi cinstitorilor lui Mahomed, a fugit de acasă. S-a dus la Ţarigrad şi s-a închinat lui Sinan Paşa, zicând că este feciorul lui Radu Vodă, şi aşa a petrecut la turci şi în legea lor vreme de patruzeci de ani. Acolo se chema Gioan Bei şi era întru totul robit de pofta slavei celei deşarte. Deci, plătind sultanului multe pungi cu galbeni, a ajuns domn în Ţara Românească şi a început a asupri poporul cu biruri. Ţara i-a stat mereu împotrivă, iar mai pe urmă, nemaiputând face faţă lăcomiei otomane , nu a mai plătit tribut turcilor.

S-a unit cu alţi doi voievozi şi, după ce a ucis pe mulţi din dregătorii săi de la curte, a pornit răscoală împotriva turcilor. Sultanul Mehmet, auzind de acestea, a trimis o hoardă de tătari în Moldova, o oaste de turci în Ţara Românească şi o alta în Transilvania. Tătarii au ieşit biruitori în Moldova şi au făcut cumplită prădare în laturile ei. În Ţara Românească s-a întâmplat că Mihnea i-a bătut pe potrivnici, dar îndată după aceea, cuprins de frică, a fugit peste munţi, unde şi-a dat sfârşitul. Cea de-a treia oaste a sultanului a câştigat bătălia asupra voievodului transilvan, la Deva, şi, întorcându-se prin ţinutul Olteniei, a trecut munţii prin văile Oltului şi ale Jiului. În retragere oastea a făcut mare prăpăd robind mulţime mare de bărbaţi, femei şi copii, prinzându-i în arcane şi târându-i, legaţi cu funii, în urma cailor şi carelor lor. Prăpădul acesta s-a întâmplat în anul 1659, în luna noiembrie .

Printre cel robiţi atunci a fost şi tânărul Ioan, vlăstar tânăr de neam ales, născut şi crescut în Ţara Românească, din părinţi credincioşi şi evlavioşi. În momentul robiei tânărul Ioan avea doar cinsprezece ani.Cu toate că era atât de tânăr, Ioan ajunsese la măsura vârstei plinirii lui Hristos, când curăţia inimii de prunc se împleteşte cu înţelepciunea minţii de bătrân. Şi era frumos la chip, luminos în privire şi bine legat în trup.În mergerea oastei privea ades înapoi neştiind că nu se va mai întoarce niciodată înapoi în patria sa pămantească şi că prin pătimire va reuşi să-şi câştige patria cerească.

Robii erau socotiţi ca un bun al sultanului, dar ei puteau fi cumpăraţi de orice închinător al lui Alah, pe bani buni, potrivit vârstei şi folosului fiecăruia. Aşa se face că încă fiind pe drum, un păgân din cei ce îi duceau pe români în robie s-a oprit asupra lui Ioan şi l-a cumpărat, pentru a se folosi de el trupeşte. Cugetând însă la cele dumnezeieşti tânărul ajutat de puterea cea mare a Dumnezeului celui viu, într-un moment prielnic îl ucide pe acel păgân păcătos..

Nu mult după aceea, ceilalţi turci care-l duceau pe Ioan în robie au băgat de seamă lipsa stăpânului său. Deci au prins a-l ispiti şi, aflând adevărul, l-au legat în lanţuri şi aşa l-au purtat, pe drumul Ţarigradului. Cine va putea spune chinul celui târât printre robi? Că era vreme de iarnă şi gerul însuliţa cu foc îngheţat trupul gol al tânărului. Dar el răbda cu bărbăţie, gândindu-se că mai bine este a-i arde trupul în văpaia iernii decât sufletul în văpaia gheenei. Pe drumul greu din trecătorile înzăpezite ale Balcanilor, viscolul îi biciuia obrajii, îi înlăcrima ochii şi-i încovoia spinarea. Dar duhul său rămânea drept, cu toate că bănuia chinurile ce-l aşteptau la capătul drumului, ştiind el că uciderea unui turc nu putea rămâne nepedepsită.

Şi astfel, legat, a ajuns la Ţarigrad, unde iarna nu mai era iarnă, dar robia era robie. Cei ce-l păzeau l-au dus la femeia celui ucis, povestindu-i toate câte se întâmplaseră. Păzind legea ei, soţia turcului l-a înfăţişat pe Ioan vizirului, spre judecată. Ioan a fost supus cercetării şi a mărturisit adevărul, cum că el, omorîndu-l pe păgân, nu a făcut altceva decât să-şi apere fiinţa lui de creştin adevărat şi curat. Iar vizirul l-a dat în puterea femeii celui mort, ca să facă cu el ce va voi dânsa.

Acea tânără văduvă a fost îndată răpită de frumuseţea lui Ioan şi l-a dus la locuinţa ei, unde duhul desfrânării se răsfăţa pe covoare şi divanuri, alături de mâncăruri alese.Şi i-a zis femeia: “iată eşti în puterea mea! Fiindcă mi-ai ucis bărbatul, îi vei lua locul şi-mi vei fi bărbat. Din rob te fac slobod, din sărac, te ridic bogat. Dar, pentru ca să-mi fi bărbat, trebuie să te faci de aceeaşi lege cu mine. Nimic mai uşor decât să te lepezi de Hristos şi să te faci închinător al lui Alah şi cinstitor al lui Mahomed, profetul. Priveşte împrejur aurul şi argintul, mătăsurile, pietrele nestemate, toate vor fi ale tale”.

Nu era uşoară ispita tânărului Ioan. Să schimbe lanţurile de fier pe veştminte de mătase; să îmblânzească foamea ce-l cuprinsese prin saţul meselor îmbelşugate; în loc de osteneala drumului, să-şi îngăduie odihnă mângâietoare; în loc de biciuirile viscolului, să primească adierile zefirului!

Plin de putere îngerească şi adiat fiind de mrejele dumnezeirii, tânărul refuză cu demnitate toate socotindu-le deşertăciuni şi umbre trecătoare.

Auzind refuzul şi parcă necrezâd ceea ce aude i-a zis femeia:” a fost aici, în Ţarigrad un tânăr din neamul vostru, pe nume Gioan Bei, a crescut în curţile seraiului şi s-a bucurat de farmecele sultanei şi a ajuns bogat şi domn în ţara voastră. Eu nu zic că şi tu vei ajunge domn, dar Ţarigradul e răscrucea multor drumuri către putere şi slavă”.Cum era şi firesc neprihănitul tânăr refuză categoric orice propunere rugându-se la Hristos Mântuitorul şi întrarmându-se cu semnul crucii, pentru ca să fie păzit şi întărit în credinţa părinţilor săi. Şi şi-a adus aminte de Iosif, fiul lui Iacov, care a înfruntat ademenirile femeii lui Putifar, dregătorul din ţara Egiptului. Şi această aducere-aminte l-a luminat şi l-a întărit peste măsură.

Câte meşteşuguri n-a încercat acea femeie păgână ca să-l întoarcă pe tânăr de la Hristos!. Toate aceste ispitiri au durat aproape doi ani şi jumătate dar Ioan nu s-a clintit din temelia cea tare a credinţei lui ortodoxe.În cele din urmă, văzându-se într-atât înfruntată,păgâna şi-a dezlănţuit păgâneasca furie şi l-a dat pe Ioan eparhului, adică mai-marelui cetăţii, care l-a aruncat în temniţă. Şi acolo a fost supus mucenicul la atât de multe, de cumplite şi de înfricoşătoare chinuri, încât cineva nu să le pătimească, ci numai să le gândească s-ar îngrozi cu adevărat.

Caznele au durat mai multe zile. Şi nici în vremea aceea Ioan nu a fost lipsit de ispită. Căci femeia, neâncetat împătimită de frumuseţea lui, mergea în fiecare zi în temniţă şi cu linguşiri şi făgăduinţe îl ademenea spre întinare şi lepădare de credinţă. Dar tânărul, asemenea unui diamant, a rămas neclintit în credinţă şi în înţelepciune, căutând numai spre Domnul Hristos de la care primea putere şi biruinţă asupra vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi.

Într-un sfârşit, văzând că în zadar se ostenesc cu chinurile şi că asupra lui Ioan nu au nici o izbândă, au cerut vizirului îngăduinţă să-l omoare. Iar vizirul a poruncit eparhului să săvârşească aceasta. Deci, călăii, cei ce-l chinuiseră, l-au luat pe binecuvântatul tânăr Ioan şi l-au dus în Parmac-Kapi, aproape de Bazestani, tot în Ţarigrad, ca să-l ucidă prin spânzurătoare. Iar el, înseninat de chinuri şi luminat de harul sfinţeniei, mergea spre locul muceniciei sale, mulţumind lui Dumnezeu.

Şi astfel, în anul 1662, în a douăsprezecea zi a lunii mai, pururea-fericitul tânăr Ioan a primit din mâna Domnului cununa biruinţei. Iar viaţa sfântului, împreună cu pătimirea sa, a fost scrisă de Ioan Cariofil, un învăţat grec din vremea lui, şi apoi tipărită la Veneţia de Sfântul Nicodim Aghioritul, după care s-a trecut în sinaxarele greceşti şi apoi în cele româneşti. Aşa s-a scris numele Sfântului Mucenic Ioan Valahul în cartea de aur a lui Dumnezeu, iar pomenirea lui se săvârşeşte în inima neamului care l-a odrăslit în fiecare an la data de 12 mai.

Să căutăm şi noi în ziua pomenirii sale să-i aducem prinos de laudă acestui luceafăr al credinţei drept măritoare zicându-i:

Bucură-te, vas ales şi de Dumnezeu preţuit;

Bucură-te, tânăr înţelept, prin care credinţa s-a înălţat;

Bucură-te, trandafir odrăslit în pământul Valahiei;

Bucură-te, crin răsădit în grădina cea de sus;

Bucură-te, Sfinte Ioane, noule mucenic al lui Hristos!

Pr. Aurealian Poptean