Sistemul (25)

I-a povestit despre prezenţa printre pacienţii de la Elias a Anei Pauker. „Venea privind peste capetele noastre, de parcă noi nici n-am fi fost acolo, la uşile cabinetelor şi intra direct la doctori. Nimeni nu îndrăznea s-o roage să aştepte, la rând, cu ceilalţi. Se ţinea bine. Rămăsese aceeaşi femeie voluntară, din faţa căreia simţi nevoia să te dai la o parte. Într-o zi m-am pomenit că-mi pune mâna pe umăr şi mă împinge din faţa uşii ca să-şi facă loc să intre. Nu m-am putut abţine şi-am protestat. Tovarăşă dragă, i-am spus, dumneata nu poţi să aştepţi la rând, ca toţi ceilalţi. S-a făcut că nu mă aude, dar nici nu m-a recunoscut. A fost la noi, în casă, o singură dată ca să-l roage pe V. să negocieze condiţiile predării ei şi a lui Vasile Luca la ruşi în schimbul altor deţinuţi români. V. a refuzat-o politicos, dar ferm. El n-a apreciat deloc obedienţa ei faţă de ruşi şi faţă de Stalin. N-a reuşit niciodată să afle cine o îndrumase să apeleze la el. Vizita aceea a Anei Pauker, însoţită de doi gardieni la el în cabinet l-a pus în gardă. Totul semăna cu o provocare ordinară. Existau mai multe soluţii, fără să se ajungă la o vizită cu gardieni în casa noastră. Am tras o spaimă atunci că nici nu-ţi pot povesti.

Vizita ei n-a avut însă niciun fel de urmări. Probabil că V. fusese destul de plauzibil în refuzul său şi cei care o însoţeau s-au convins că nici măcar n-o cunoaşte, darămite să fi colaborat cu ea”. În afară de acest incident, care le afectase luni de zile siguranţa, pornirea doamnei A. împotriva Anei Pauker mai avea şi alte conotaţii. Pacientele de la Elias, în marea lor majoritate soţii de foşti ilegalişti, i-au spus că Ana Pauker beneficia de o substanţială pensie în comparaţie cu soţii lor, care-şi riscaseră nu numai libertatea, ci şi liniştea propriilor familii. Doamna A. ştia din experienţa ei cam ce înseamnă să fii urmărit pas cu pas şi să tremuri pentru fiecare ciocănitură discretă în geamul de la bucătărie, protejat de crengile arborilor din parc. Situat la parterul blocului din marginea parcului, apartamentul domnului V. devenise un adevărat punct nodal în colaborarea organizaţiilor muncitoreşti din centrul industrial cu renumita sa fabrică de avioane. Deşi muncitorii de aici acţionaseră impecabil, împiedicându-i pe nemţi să demonteze fabrica şi s-o expedieze spre Germania, noii ocupanţi de după război, ruşii, n-au ezitat să ducă la îndeplinire planul nemţilor. La urma urmei ce le trebuia românilor o fabrică de avioane performantă? Au demontat fabrica piesă cu piesă şi au expediat-o în spaţiul sovietic. În locul fabricii de avioane au adus o rudimentară fabrică de tractoare. Au trecut ani de zile până când această fabrică să producă tractoare utilizabile, niciodată suficient de performante pentru o agricultură dezvoltată, de tip industrial. Şi-l amintea pe domnul V. rostindu-şi spiciul tăios pe această temă.

Se pare că odată cu fabrica de avioane plecaseră şi multe din speranţele sale în numele cărora îşi riscase libertatea. Avea însă prea puţin răgaz să se gândească la toate astea. Fiind un bun avocat, era suprasolicitat şi în cauze penale şi în cauze civile, astfel încât, cufundat în propria-i muncă, nu mai avea suficient timp să constate diferenţele tot mai mari între vorbele şi faptele puternicilor zilei.

„Puţini erau cei care-şi făceau astfel de probleme de conştiinţă „ – spunea doamna A. cu mult respect faţă de domnul V. „Stalinista”, aşa cum o porecliseră pacientele de la Elias pe Ana Pauker, nu dădea niciun semn că ar fi fost preocupată de aşa ceva. „Când o vedeam că trece printre noi, fără să ne bage în seamă, îmi venea să-i pun piedică şi s-o văd căzând în nas” – povestea cu năduf doamna A. Supărarea ei pe „stalinistă” avea şi alte cauze. La câţiva ani după decesul domnului V. avusese proasta inspiraţie să-i adreseze un memoriu Elenei Ceauşescu, prin care cerea să i se mărească pensia de urmaş pe considerentul că şi ea fusese implicată în acţiunile soţului ei.

I s-a răspuns că are o pensie conform legilor în vigoare. Cu alte cuvinte, nimeni nu era dispus să reconsidere spaimele şi primejdiile prin care trecuse alături de soţul ei, domnul V. Soţiile de foşti ilegalişti sufereau din aceeaşi cauză pe când „stalinista” le privea de sus cu pensia ei de două sau chiar de trei ori mai mare.

I-a rămas puternic imprimat în memorie episodul cu „stalinista” relatat de doamna A. Şi l-a reamintit cu toate amănuntele când a încercat să evalueze opera lui Valter Roman, tatăl lui Petre Roman, primul ministru al României după decembrie 1989.

Prima „operă” menţionată în bibliografia Bibliotecii Academiei Române aparţinând lui Valter Roman este „U.R.S.S. în război”, apărută la Bucureşti în 1946. Din curiozitate a solicitat volumul pentru consultare. S-a pomenit pe masa din sala de lectură a bibliotecii cu un cărţoi de peste o mie de pagini. I-au trebuit câteva ore bune de lectură ca să se lămurească în privinţa volumului. Valter Roman, unul din cei mai apreciaţi analişti politici şi-n România lui Gheorghiu Dej şi-n cea a lui Nicolae Ceauşescu fusese un stalinist pur sânge. Cărţoiul lui de peste o mie de pagini, apărut în 1946 este, de la început şi până la sfârşit, un elogiu adus lui Iosif Visarionovici Stalin. Rămâne prima impunere ideologică majoră a stalinismului în România.