Sistemul (27)

Oricâte eforturi făcea acum în tentativa de a defini la rece, lucid, tot ceea ce caracatiţa sistemului lăsa să se întrevadă ca trăsături comune, mereu se întreba dacă există cineva în interiorul sistemului care să-i prevadă şi să-i simtă întreaga nocivitate. Nici ea însăşi nu se simţea capabilă să intuiască măcar limitele implicării caracatiţei în intimitatea fiecărui individ. Un fapt era cert: ca să o duci bine trebuia să fii implicat în structurile de partid, începând de la nivelul organizaţiilor şi până la vârfurile puterii. Tovarăşii cu iniţiativă şi coate ascuţite ajungeau, după puteri, acolo unde doreau. Un loc mai în faţă însemna nu numai mai mulţi bani, ci şi accesul facil la bunuri şi servicii la care oamenii obişnuiţi nici nu îndrăzneau să viseze. Pentru ei, cei care alcătuiau imensa majoritate, anumite bunuri, mai ales alimentare, nici nu existau.

Cu toate că nu-l aprecia deloc pe Mimi ca ziarist, a fost obligată să-i recunoască inteligenţa. Pe când ea se frământa să găsească tot soiul de explicaţii pentru anomaliile sociale ale sistemului, fără mari eforturi Mimi se adapta cu supleţe. Îi urmărise câteva emisiuni la televizor şi-a rămas stupefiată de stilul lozincard adoptat în ciuda faptului că avea o cultură vastă. Seci la obiect, condimentate din belşug cu citate din Nicolae Ceauşescu, reportajele şi anchetele lui Mimi răspundeau, cu promptitudine, solicitărilor momentului.

Popasurile televiziunii române în judeţele patriei stârneau o forfotă de nedescris. Toţi se implicau, de la prim secretar şi până la ultimul activist de partid pentru ca judeţul lor să iasă bine la televizor. Mimi îi taxa cu nonşalanţă. Din biroul unei prim secretare n-a ieşit până când aceasta nu i-a dat aeroterma, cu care se încălzea, primită din străinătate. Povestea cu mare satisfacţie de aceste mici victorii ale sale asupra sistemului. Se pare însă că în timp, aceste capricii au devenit adevărate vicii de comportament. Graţie educaţiei primite, la care Dan avusese o substanţială contribuţie, Mimi vorbea o franceză impecabilă. Petre Roman, care-şi făcuse studiile în Franţa l-a ales pe Mimi şef de cabinet. În prima vizită făcută la Paris, în noua sa calitate de premier, în mod firesc a fost însoţit de şeful său de cabinet, Mimi. La aproximativ şase luni după această vizită, un ziarist francez a publicat o carte cu impresiile sale despre revoluţia română.

În cartea respectivă povesteşte cu regret, cum n-a putut scăpa de şeful de cabinet al lui Petre Roman până nu i-a dat o geantă de piele, destul de scumpă, pe care tocmai o cumpărase. Mimi nu-şi făcea niciun fel de probleme pentru asemenea scăpări. La câţiva ani după revoluţie, l-a văzut pe micile ecrane ca trimis special al unor televiziuni româneşti în diverse capitale europene. Mimi se descurca… Relatarea ziaristului francez fusese doar un inofensiv foc de paie, pierdut în talazul de informaţii, care acaparau atenţia opiniei publice.

Şi-a dat seama, cu timpul, că îşi făcuse prea mare speranţe în legătură cu ştirea despre grosolanul tapaj. A crezut că cineva va reacţiona la un asemenea comportament, în care era implicat nu numai premierul, ci însăşi ţara şi, ca urmare, va cerceta mai cu atenţie „stilul” de muncă al lui Mimi. A constatat, nu fără regret, că o asemenea găinărie măruntă nu interesa pe nimeni. Singura persoană care îl cunoştea foarte bine, doamna A. murise de câţiva ani. Ce s-ar mai fi amuzat amândouă pe seama ultimei isprăvi a lui Mimi! Doamna A. însă nu mai era, iar Mimi, aşa după cum simţea şi ea cu toată fiinţa, nu era străin de această realitate.

La revenirea ei în apartamentul doamnei A. aceasta nu mai avea niciun fel de relaţii cu Mimi. Oricum, după sinuciderea lui Dan, acestea se răciseră considerabil. Momentul de ruptură a fost vânzarea pianinei. Înstrăinarea valorosului obiect, lăsat de Dan lui Mimi pentru viitorii lui copii, a revoltat-o pe doamna A. I-a cerut imperativ să-i aducă banii încasaţi pe pianină împreună cu actul de vânzare-cumpărare.

Mimi încasase o sumă frumuşică, de ordinul zecilor de mii de lei, pe care i-a predat-o integral doamnei A. Apoi nu i-a mai dat nici măcar un telefon. La câţiva ani după incident, doamna A. s-a pomenit cu un telefon de la Mimi. I s-a plâns că are urgentă nevoie de o sumă considerabilă de bani şi nu ştie pe cine să strângă de gât ca să-i obţină. Doamna A. îi povestea oripilată de această dilemă a lui Mimi. „Adică, îi spunea indignată, dacă ar fi ştiut că de la mine poate obţine banii ăia m-ar fi strâns de gât! Ştii ce, eu îl cred capabil de aşa ceva”.