La noi

„Sondaj în arheologia timpului”

Această frumoasă sintagmă aparține lui Adrian Onofreiu și Mircea Prahase, care își consideră efortul lor de cercetare un modest „excurs istorico-toponimic, în acord cu tematica volumului” (dedicat – continuăm noi – în 2015 profesorului Gheorghe Marinescu).
După ce am parcurs și cele 5 anexe (copleșitor de lungi, dar necesare) ale studiului „Un alt fel de „toponimie și istorie”, mi-am confirmat din nou o constatare mai veche (datorată timidelor mele momente de dat cu degetul printre paginile unor acte, documente de arhivă):
Cu trecerea timpului, evenimentele, datele importante din destinul unei colectivități etnice se fixează în memoria colectivă ca repere determinante, semnificative pentru osatura ontologică a acesteia, pentru valorile care îi dau un contur specific. Ele ajung un fel de stele fixe ale istoriei, prilej de mândrie națională, în jurul cărora se brodează sentimente, atitudini: Lupta de la Vaslui, Bătălia de la Călugăreni, Revoluția de la 1848, Unirea Principatelor, Războiul de Independență, Marea Unire ș.a.
Ele capătă însă o consistență profundă (pentru cel care „vrea” „să știe” - două verbe esențiale pentru ținuta de patriot!) când se află despre acte preliminarii ale unor astfel de fapte majore. Deopotrivă, sunt foarte interesante, uneori neașteptate (pentru cine „vrea să știe”) unele acțiuni, fenomene, inițiative în plan socio-politic, administrativ, cultural, moral ce urmează, completează, desăvârșesc marele act anterior. Deși unele dau impresia a fi minore.
În primii ani după 1 Decembrie 1918 trebuia, necesarmente, stabilite acomodări ale denumirilor vechi din administrația Transilvaniei întregite cu noile realități, trecerea ori revenirea toponimiei (contorsionată de maghiari și sași) la cea românească străveche. Cum ar fi sunat la București termeni de genul „varmegye”, „jaras”, „foispan”, „alispan”? Desigur că s-au adaptat vocabulele „județ”, „plasă”, „prefect”, „subprefect”.
Foștii funcționari (de pildă, sașii, la Bistrița) nu au acceptat cu zâmbete schimbările, se simțeau frustrați, uneori aveau poziții pătimașe. Această atitudine a făcut ca până în 1924 protocoalele de ședințe ale comunității orășenești să fie redactate exclusiv în limba germană, apoi un an în variantă bilingvă și abia în 1925 s-a trecut exclusiv la limba română.
Problema denumirilor noi „a declanșat un proces de redefinire identitară”, pe care Ministerul de Interne l-a urmărit cu atenție și eficiență. Astfel, a acceptat propunerile Consiliului Dirigent, dar și ale trei personaiități distinse din zonă: Prof. Univ. Dr. Nicolae Drăganu (filolog, rector al Universității), prof. Virgil Șotropa (cu preocupări de istorie a județului) și Iulian Marțian (ofițer în retragere, preocupat de arheologia județului) – toți trei, „nemuritori” ai culturii năsăudene. Inevitabil, nu toate propunerile au coincis. Iată, doar o situație: localitatea Hordou ar fi fost (potrivit hotărârii reprezentanței comunale) să se numească „Sălăuțeana”; Iulian Marțian optează pentru „Pădurari”; Virgil Șotropa propune „Coșbuceni”, iar lui N. Drăganu îi plăcea mai mult „Ordou”. Însă în 1925 subprefectul de atunci al Năsăudului, Alexandru Pălăgieșu, agreează forma „Hordou”.
E de reținut că propunerile celor trei savanți nu sunt sentimentale, conjuncturale, („la plesneală” – vorba din popor), adesea, se invocă originea toponimelor, în maniera aceasta: „Etimologia se găsește în paleoslavă”, „numire antică”, „numire celtică”. „Runcu Salvei” de azi se datorează lui N. Drăganu, în celelalte tabele figurează doar „Runc” (oricum, și unul și celălalt sunt de origine latină).
Așadar, Adrian Onofreiu și Mircea Prahase conving atunci când conchid că „în acțiunea de revizuire și, în unele cazuri, de schimbare a denumirii localităților, s-au întrepătruns vechile denumiri românești, traduse de unguri și sași, cu cele proprii ale celor două etnii, traduse aproximativ sau însușite de comunitățile locale și cu unele propuneri de noi denumiri.”

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5