Spaţiul Schengen şi teoria „Liberei circulaţii”

Este binecunoscută situaţia neplăcută privind atitudinea unor ţări, mari puteri economice şi politice europene precum Franţa şi Germania care se opun făţiş aderării României la spaţiul Schengen la termenul prevăzut, cea mai vocală fiind Franţa, „sora” noastră mai mare. Aşa sunt însă neamurile cu sânge latin, mai ales având în vedere şi ceva antecedente istorice. Franţa este ţara din Europa occidentală cea mai rigidă faţă de imigranţi, faţă de care are o atitudine aparte, recalcitrantă.

Încă din anii 60 în această ţară existau mai mult de 50 de profesiuni de la care au fost excluşi cetăţenii non-UE, incluzând piloţi de linie aeriană, farmacişti, directori de firme de servicii funerare (!) şi chiar lipsirea dreptului de deţinere a licenţei necesare pentru a vinde tutun. Minoritatea musulmană a fost aceea care a schimbat ceva din aceasta atitudine faţă de imigranţi, aceasta reprezentând 8% din populaţia Franţei de peste 60 mil. de locuitori, schimbări datorate în primul rând implementării în viaţa culturală autohtonă a propriilor valori culturale şi ştiinţifice şi nu în ultimul rând, a acţiunilor multor tineri musulmani marginalizaţi, care s-au orientat spre fundamentalismul islamic extremist, trecând la acte de terorism care au semănat teama în rândul autohtonilor, toate acestea ducând la un proces de integrare mai elastic a acestora în societatea franceză.

Până şi azi oficiali guvernamentali argumentează că politica Franţei, încă de la fondarea republicii, a pus accentul pe indivizibilitatea cetăţenilor francezi şi ca urmare, nu recunoaşte existenţa minorităţilor sau a naţiunilor separate din interiorul ei. Cum s-o fi împăcând acest fenomen politic modern cu principiile împăratului Carol cel Mare, împărat al Occidentului între anii 800-814, prima tentativă de unificare a Europei? Cum s-or fi simţit oare francezii ”indivizibili” când în anul 2005 directorul unui post de radio franco-arab din Marsilia remarca sarcastic: ”Nu mai suntem o Franţa a pâinii-bagheta şi a beretelor, ci una a lui Alah u akbar şi a moscheelor”

Azi Europa celor 27 se confruntă cu o realitate demnă de luat în seamă. Faţă de America, cu care vrea în viitor să se confrunte din punct de vedere economic, Europa este o enciclopedie a diversităţii culturale, continent în care trăiesc o sută de naţionalităţi care vorbesc 87 de limbi şi dialecte diferite, o regiune cu cea mai mare diversitate culturală din lume. Acest lucru se cunoştea de către artizanii unităţii Europei, la fel se cunoştea clar şi amploarea valurilor de imigranţi în acest spaţiu multicultural. Artizanii extinderii UE nu au ţinut însă cont de acest fenomen fiind preocupaţi doar de probleme de ordin economic, neglijând faptul că afiliaţia culturală este cea care furnizează o identitate de grup şi o modalitate de a fi auzit, de a avea un refugiu în noua lume stratificata în care a ajuns.

Teama că imigranţii vor solicita un sistem de protecţie socială pentru culturile lor a dus la situaţia în care comunităţile culturale autohtone locale mai puţin înzestrate, n-au fost dispuse ca taxele lor să fie cheltuite pentru a-i educa pe „străini” şi pentru anumite beneficii sociale aduse familiilor acestora, nemaivorbind de mâna de lucru ieftină care punea în pericol slujbele autohtonilor. Toate acestea au dus la apariţia firească a unor probleme conflictuale între populaţiile autohtone şi imigranţii proveniţi din ţările sărace din est care au aderat la UE, şi nu numai, dar nu şi la spaţiul Schengen, de fapt, un Acord creat pentru a dezvolta o politică unificată de control al graniţelor UE şi pentru a bloca fluxul de imigranţi ilegali.

O situaţie hilară, contradictorie, în care UE este la mijloc, ea fiind prinsă între vechea politica a teritoriilor cu hotare bine definite şi noua politică a spaţiului global, încercând să împace noile realităţi politice şi economice globale cu constrângerile impuse de membrii săi occidentali, a căror economie şi legitimitate sunt legate de teritorialitate, lucru care l-a făcut pe Jaques Delors, fost preşedinte al CE să se refere la UE ca la „un obiect politic neidentificat”.

Iată deci istoria acestei politici duble faţă de „sărăntocii” care au aderat la UE buni doar să ofere pieţe de desfacere pentru produsele occidentale, oportunităţi de de investiţii, cu mână de lucru ieftină, în care profitul să fie repatriat (ex.Petrom OMV, BCR, BRD, Rifeissen Bank etc.).Mai nou, mai marii UE fac presiuni asupra României de a se da drumul la adopţii de minori, ca urmare a îmbătrânirii alarmante a populaţiei „spaţiului Schengen” dar şi pentru posibilitatea cumpărării de terenuri agricole, milioane de hectare rămase în paragină tot din cauza politicii agricole comune care orientează grosul subvenţiilor spre partea occidentală, un comportament deliberat aflat în cârdăşie cu politicienii români pentru înstrăinarea şi acestei unice bogăţii cu care a mai rămas ţara, ultimul act care va duce la pierderea teritorialităţii statale.

Există, totuşi, o recunoaştere în creştere a faptului că UE reprezintă o renunţare la conceptul modern de teritoriu politic, dar este nevoie de un liant social pentru o cauză comună în noul sistem global care s-a născut, fiind imperios necesar, aşa cum se exprima un oficial al ONU că ”odată ce am pierdut confortul graniţelor noastre geografice, trebuie să redescoperim de fapt ce anume duce la crearea legăturilor între oamenii care formează o comunitate”, or spaţiul Schengen este o frână în acest sens, o măsura discriminatorie care trebuie reconsiderată. Pe de altă parte, situaţia neplăcută, ruşinoasă pentru politica externă românească, are la bază un adevărat”triunghi al Bermudelor”: Băsescu, ţiganii, dar şi comportamentul milioanelor de imigranţi români care niciodată de-a lungul timpului nu au reuşit să se adune acolo unde s-au aşezat, până astăzi, când sunt mai dezbinaţi ca nicicând, şi aceasta datorită unui grad precar de cultură şi civilizaţie la majoritatea dintre ei, ţara, politicienii în ticăloşia lor, aducându-şi aminte de aceşti români plecaţi în lume pentru o viaţă mai bună doar în campaniile electorale.

Dacă imigranţii români ar fi învăţat ceva pozitiv, cel puţin din comportamentul musulmanilor, una din entităţile din istoria imigraţiei care, ca şi grecii, şi-au impus valorile culturale proprii, potenţialul lor intelectual nativ, acolo unde s-au aşezat, România nu mai avea nicio bariera în întregul ei proces de integrare în lumea occidentală, singura structură, dominantă, a acesteia fiind acel ”Guvern mondial” de cămătari care îşi spală miliardele de dolari şi în România, fără a o condiţiona de apartenenţa ei la spaţiul Schengen, aceşti bani desfiinţând orice graniţă, orice principiu legat de teritorialitate, de autonomie.

P.S. Având în vedere „succesurile” PD-L aflate în „cordonanţă”cu eforturile preşedintelui Traian Băsescu privind aderarea României în afara spaţiului Schengen, dar şi „sprijinul” imigranţilor români dat acestuia, pentru a mai intra undeva, cu cineva, la viitoarele alegeri din 2012, se impune să renunţe cât mai degrabă cu putinţă la actuala siglă şi culoare, înlocuind-o cu o alta, mai sugestivă, spre exemplu: Uniunea Democrată a Românilor din Europa Anacronică (UDREA), renunţând la „Liberal” cu care nu are nimic în comun, dar şi la culoarea portocalie, aceasta fiind culoarea preferatp a lui Dionysos (Bachus) tizul lui Zeus al nostru violet.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5