Ştreangul şi politica

Dintr-o statistică recentă a reieşit că în anul 2010 şi-au pus capăt zilelor cu mâna lor peste 4.000 de români, în acest an numărul acestora fiind şi mai mare, cei mai mulţi fiind din zona Ardealului şi de prin sud, pe la mitici, în judeţele din Moldova săracă şi flămândă cazurile fiind mai rare. Ce să însemne asta? Faţă de bogătanii egoişti şi solitari, cei mai săraci detestă să fie singuri; viaţa în comun dându-le un sentiment de siguranţă, aceştia nedorind multe din lucrurile care celorlalţi li se par esenţiale. Un noroc pentru omul înstărit.

Oamenilor importanţi, dintre cei mari, Montesquieu le dădea dreptul de a-şi încheia al cincilea act al tragediei lor, în viziunea acestora, dispărând puterea şi mărirea pe care au avut-o, se gândeau s-o urmeze în cealaltă lume, prin diferite mijloace mecanice. Cei mai mulţi însă care recurg la acest gest funest şi nedemn de fiinţa omenească pot fi oameni pe care viaţa îi îndurerează prin lipsa de fapte şi prin pretenţiile exagerate faţă de ei înşişi, mijloacele mecanice folosite de aceştia fiind variate, aproape 70% luându-şi viaţa prin spânzurare, moartea cea mai lipsită de nobleţe, cea mai urâtă, care defineşte întregul caracter al sinucigaşului, dar oricare ar fi aceste mijloace, ele sunt toate dinafara noastră, duşmani cu care omul încheie o alianţă împotriva lui însuşi. Legiştii observă înaintea tuturor legătura stranie între dinamica sinuciderilor şi politică, lucru de admis din varii motive, pe care analiştii politici şi psihanaliştii nu se grăbesc să le disece de teama descoperirii unor adevăruri mai sumbre, mai adânci, care se ascund în conştiinţa oamenilor, dar care până la urmă, tot de politică se pot lega. Însuşi Napoleon, care în campaniile sale ţinea sub căpătâi opera lui Goethe, „Suferinţele tânărului Werther”, îi spune marelui scriitor, aflat şi el la Congresul de pace de la Erfurth în anul 1808: „Domnule, destinul este astăzi politica”. Şi astăzi, şi acum, acel blestemat destin al oamenilor este tot politica.

Să fie sinucigaşii oare creştini? Boala de care suferă aceştia să fie acea stare firească a creştinului care, copleşit de păcatul originar însă din naştere, să nu aibă dreptul la o altă bucurie în afara celei a umilirii şi a decăderii? Să-i dăm oare dreptate marelui scriitor W.S Maugham când spune: „Nu înţeleg de ce atâţia oameni resping îngroziţi gândul sinuciderii. A-l considera o laşitate e stupid. Nu pot decât să aprob omul care-şi pune capăt zilelor de bună voie, când viaţa nu-i mai oferă decât suferinţă şi potrivnicie. N-a spus Pliniu (care, cel tânăr sau cel bătrân?) că puterea de a muri oricând doreşti este lucrul cel mai bun pe care Dumnezeu l-a dat omului, printre toate suferinţele vieţii?”

Oamenii mor după cum trăiesc: trăiesc frumos, mor frumos, trăiesc urât, mor urât, viaţa, cu toate problemele ei merită să o trăieşti din plin, iar după ea, te vei duce „în sânul Naturii sau chiar în braţele lui Dumnezeu”.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5