STRUCTURA TEXTULUI POETIC ŞI LIMBAJUL POEZIEI

La fel cum textul narativ dispune de o structură riguroasă a narativităţii, textul poetic prezintă o compoziţie a poeticităţii, titlu, incipit, final, secvenţe poetice, relaţi de opoziţie, relaţii de simetrie, elemente de recurenţă. Distribuţia inedită şi armonizarea acestora creează spaţiul imaginar al textului, referent complex al proprietăţilor structurale ale discursului poetic.
Titlul este un cuvânt, o sintagmă sau un enunţ care anticipează conţinutul textului poetic, relevând de regulă teme, motive, personaje sau valori metaforice dominante în text.
Incipitul. Un rol asemănător titlului îl are uneori şi începutul poeziei. Textul poate fi puternic marcat de începutul şi de sfârşitul lui, care pot realiza relaţii de opoziţie, de simetrie, de recurenţă sau de paralelism. Incipitul poate fi şi amânat, identificându-l în mod real sau integral abia la sfârşitul textului. Incipitul fixează în mod obişnuit repere spaţiale şi temporale ale cadrului poetic pe care se construieşte apoi întreaga structură a textului. „Fiind băiet păduri cutreieram-Şi mă culcam ades lângă izvor.” M. Eminescu.
Secvenţe poetice, sunt şir de imagini sau scene care formează o unitate în textul literar, determinată de o structură tematică, motivică, sau de ordin prozodic. Se integrează de obicei organic în structura textului poetic corelată cu alte secvenţe, cu care se află în relaţii de opoziţie, de simetrie sau de recurenţă. Exemplu tabloul din prima strofă a poeziei „Iarna” de V. Alecsandri.
Relaţii de opoziţie sunt legături care se stabilesc în textul poetic determinate de structura acestuia şi de figurile de stil dominante. Apar de obicei datorită figurilor de opoziţie, antiteză, oximoron, dar şi ambiguităţilor bazate pe neconcordanţe sau contradicţii. Opoziţii bazate pe antiteze ireductibile apar între personajele din „Scrisoarea 3” de Eminescu, sau între imaginea trecutului glorios şi a prezentului decăzut.
Relaţiile de simetrie. Simetria este o condiţie esenţială a artei, desprinsă de altfel dintr-o năzuinţă universală către simetrie a lumii materiale. Simetriile din poemul „Luceafărul” îi dau valoarea de capodoperă fiind organizate pe mai multe planuri, formal, textual, în tablouri terestre şi cosmice, cu transgresări repetate, într-o intenţie de a reface armonia iniţială a umanului-ideatic, în relaţia timp uman, timp universal-alegoric, în condiţia geniului nemuritor dar nefericit în singurătatea eternităţii sale.
Relaţiile de recurenţă sunt relaţii de revenire, de mare diversitate în textul poetic. Poeziile cu formă fixă, tertina, sextina, glosa, sonetul, rondelul, gazelul, pantomul, au forme de recurenţă riguros studiate de-a lungul timpului. În fine, în aceeaşi sferă se înscriu figurile de repetiţie, aliteratice, asonanţa, anafora, chiasmul, climaxul, epifora.
Motivul este unitatea structurală minimală a textului poetic determinând unităţi imagistice sau de conţinut, însă cu semnificaţii culturale mai largi, consacrate de o utilizare îndelungată în literatură. Exemplu, motivul codrului, al lunii, al izvorului, în poezia eminesciană, al toamnei, al ploii, al mioarei năzdrăvane.
Laitmotivul este un termen creat mai întâi în muzică pentru a desemna o temă muzicală sau un motiv care revine frecvent pentru a caracteriza un personaj, o stare sufletească, sau o situaţie. Cu acelaşi rol este folosit şi în literatură constând în unităţi compoziţionale, motive sau enunţuri care se repetă semnificativ la anumite intervale ale textului. Este folosit mai ales de poeţii simbolişti, îndeosebi George Bacovia.
Limbajul poeziei. Este rezultatul utilizării partiularizate a tuturor resurselor stilistice şi prozodice oferite de limbă, cu scopul producerii de efecte artistice şi estetice. El se corelează prin capacitatea sa de a evoca imagini. Limbajului poetic îi sunt caracteristice ambiguitatea şi deschiderea, crearea de conotaţii multiple care să ofere numeroase posibilităţi de receptare şi de interpretare, de proiectare a textului poetic dincolo de el însuşi. Materialul folosit pentru construcţia discursului poetic este oferit de compartimentele limbii, fonetic, lexical, morfologic şi sintetic, care îşi combină în chip particular formele de exprimare, rezultând ceea ce se numeşte stilul individual al operei literare, prin extensie, al unui poet, al unui curnet literar, al unei epoci.
Expresivitatea limbajului poetic. Eul liric se dedublează, îşi priveşte trăirile ca un spectator dar solitudinea transmite senzaţia de golire interioară. „Stau singur”…-„Plumb”, de Bacovia. În singurătate, sufletul poetului devine trist, neliniştit, stare agravată şi de realităţile deprimante ale existenţei-noaptea, ploaia, melancolia.
Poezia procedează la restaurarea limbajului, aducându-l la obârşie. Poeticul îl apropie pe om de limbaj şi limbajul de fiinţă, apropiere binefăcătoare care face să dispară „limba rea”, înstrăinată de om şi întoarsă împotriva lumii. Dacă în lume limbajul se împlineşte în poezie, atunci putem vorbi despre un umanism al limbii. Blândeţea limbajului ne ajută să descoperim poezia.

Comentarii

04/12/12 16:09
K

Naspa di tat

04/12/12 16:10
Kdfdfdfd

aNaspa di tat

11/02/14 17:53
aurora

Articolul este extrem de util, mai ales elevilor din anii terminali, dar si profesorilor de Limba si Literatura romana, prin structurarea informatiilor, in vederea prezentarii lor elevilor. Multumim !

26/03/14 10:12
F

Urt cmentariu simetria are legatura cu mate nui asa copii

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]