150 de ani de la nașterea lui George Coșbuc

Suflet adânc

Valentin Marica

Așa îl numea Nicolae Iorga pe George Coșbuc, suflet adânc. La fel îl simțea Liviu Rebreanu, impresionat de noblețea interioară prin care Coșbuc crea în jurul său o atmosferă de puritate morală, parcă stând într-o strană veche de biserică. Noblețea l-a ajutat să înfrunte viața aprigă și necruțătoare a Bucureștiului. Aceeași reverență i-o face Octavian Goga, încheindu-și discursul de primire a lui George Coșbuc în Academia Română cu cuvintele înscrise pe mormântul lui Dante: Onorate l’ altissimo poeta! Pentru Tudor Vianu, scriind reportajul unor serbări năsăudene închinate lui Coșbuc, fiecare gând al celui ce a dat literaturii române volumul de versuri Balade și idile, era o binecuvântare.
Mărturiile contemporanilor sunt edificatoare și ele pot însoți afișele culturale ce marchează 150 de ani de la nașterea lui George Coșbuc, înlăturând „domnia obeză a diletantismului”, în numele izbânzii luminii. Scria Coșbuc în articolul Uniți din „Sămănătorul”: Dacă nu putem spori lumina ( înțeleasă ca “averea părinților”), să năzuim s-o păstrăm pe aceea pe care o avem.
Între mărturiile contemporanilor, cea a lui Tudor Arghezi aduce o imagine unică, a închinăciunii în fața poetului până la dorința de a-i săruta mâinile. Pentru Arghezi, George Coșbuc avea erudiție, cunoștea câteva limbi și „scormonea” în tărâmul cunoașterii cu pricepere de savant și cu eforturi imense. Când a tradus Eneida, lucra „fără excepțiune”, câte optsprezece ceasuri pe zi.
Recitind George Coșbuc în amintirile contemporanilor, selecție de texte de Al.Husar, ediția a 2-a, 2006, impresionează paginile lui Tudor Arghezi despre Coșbuc – poetul suferinței. După moarte fiului, poetul a rămas, după mărturisirea lui Arghezi, o schemă palidă și fugară, ascuns în pălăria lui mare, trasă pe frunte. Oamenii se rărise din viața lui. Arghezi îl cuprinde în gesturile candorii: Fără voie, târât spre sufletul lui de o tulburare instinctivă, l-am salutat odată, făcându-i loc pe o margine de bulevard, și ochii lui s-au uitat la mine speriați. I-aș fi sărutat mâinile! De atunci, de câte ori m-am încrucișat cu el, m-am descoperit cu închinăciune. Numai că, adaugă Arghezi, oamenii nu-și mai aduc aminte de semenii lor mai mari, aceștia rămânând în pomenirea vreunui preot dinaintea unui altar dintr-o biserică goală. La parastasul lui Coșbuc, alături de văduva tristă „din strana dreaptă a unei bisericii pustii”, mai erau șase persoane, nefiind la răscolirea sfintei lui țărâne nici Academia, nici Universitatea, doar „șase oameni răzleți”. Cum nu aveau să-și dovedească fidelitatea festivă față de niscaiva autorități – consemnează Arghezi – declamatorii atitudinilor și costumații prezențelor înghesuite au lipsit. Nimeni nu s-a simțit dator cu nicio nuanță de omenie față de tovarășa de viață a poetului, atât de citat când e vorba de o căpătuire pe spinarea unui scriitor.
(Punând face-a-face mărturisirea argheziană cu ziua noastră, atâtea parastase ale semenilor noștri mai mari au parte de biserici pustii.)
Arghezi aproape că ezită să mărturisească despre biserica pustie a parastasului lui George Coșbuc: Mi-e rușine să spui! ; neoprindu-și, totuși, indignarea: „Șase oameni răzleți, văduva și popa... Atât bucură-te, țară!” ( subl.n.)

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]