CUVÂNTUL VINDECĂTOR

TABOR

Bucuriile noastre spirituale sunt inestimabile atunci când ştim să le dăm valoarea lor reală, chiar dacă ne aflăm în mijlocul unor necazuri insurmontabile.

Am trăit o mare bucurie citind TABOR, Revistă lunară de cultură şi spiritualitate românească editată de Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

Lectura revistei TABOR face parte din lecturile mele grele. Când o problemă existenţială insurmontabilă mă apasă, atunci apelez la o lectură grea care să mă facă să intru într-o problematică mai universală care să mă ajute să suport, cu stoicism, ceea ce a mai venit pe Drumul Destinului ce mi l-a dat Dumnezeu.

De curând am citit TABOR, Ediţia iunie 2010, un număr dedicat Icoanei.

Articolul: Celebrări bizantine târzii ale omului şi imagini scris de Anca Vasiliu, cercetător principal conducător de lucrări în cadrul unei unităţi afiliate Facultăţii de filosofie a Univeristăţii Paris IV Sorbonne, m-a ajutat să am o altă „privire” când merg într-o mănăstire.

Eu nu am posibilitatea să comentez texte din această Revistă de specialitate pentru că nu am pregătirea necesară, dar am să reproduc un fragment din textul Doamnei Anca Vasiliu cu precizarea că, în întregul său, articolul, chiar şi pentru nespecialişti, este fascinant şi deosebit de util. Să citim împreună ce am selectat din acest amplu studiu:

„În mediul monahal românesc de tradiţie bizantină avem de-a face în mod clar cu o laudă adusă lumii sub chipul trupului văzut: o ceremonie organizată aici exclusiv cu mijloacele formale ale arhitecturii şi picturii, ceea ce echivalează cu o liturghisire a tuturor mijloacelor sensibile. Reflecţia teoretică referitoare la imagine şi la modalităţile prin care cuvântul dă seamă de experienţa sensibilă nu se poate sprijini numai pe texte: filosofice, retorice sau teologice. Ea trebuie aici în mod necesar aplicată imaginilor, lumii în care domnesc cele văzute şi care îşi este suficientă sieşi în acest context, fără a reduce însă ceea ce este văzut la statutul de aparenţe. În plus, această reflecţie teoretică, pe care o numesc o laudă a lumii văzute – această sărbătoare a privirii ridicată la rang de facultate aristocratică pentru că uneşte sensibilul şi inteligibilul fără să le opună - , este în realitate adresată omului dinlăuntru şi necesită o întreagă pedagogie a facultăţilor vizuale şi a privirii adaptate obiectului propus aici. Altfel spus, ea nu este accesibilă doar plăcerii ochilor, funcţie pe care de altfel imaginea o împlineşte de la prima vedere, întrucât aceasta este destinată orientării celor văzute către cele nevăzute şi vizează, prin această orientare, modelarea mediului uman căreia îi este adresată. Prin urmare, este vorba de „a atinge” prin mijloace externe omul dinlăuntru, de „a atinge” în el mediul receptor, şi de a face să se reveleze în el fiinţa, în unicitatea ei indeterminabilă, fără a fixa această unicitate pe o identitate formală, pe trăsăturile specifice ale cutărei picturi, imagini, icoane sau „cuvânt vizibil” – metaforă sensibilă şi imediat depăşită în expresia ei prin identitatea de necircumscris a unei referinţe individuale la Hristos.”

În cadrul acestui număr al Revistei TABOR, m-a impresionat paginile scrise de Mihaela Palade intitulate: Întoarcerea fiului risipitor sau despre regăsirea tradiţiei în arta sacră românească, în care am citit pentru prima dată Regulamentul pentru zugrăvirea bisericilor dat prin Decret regal în 18 mai 1898. Autoarea spune: „Cu acest regulament emis de Regele Carol I se încheia un capitol al peregrinării picturii bisericeşti româneşti în drumul său către „acasă”, drum care însă nu avea cum să se încheie în acel moment. [...] De pildă, Nicolae Tonitza (1886-1940) a terminat în 1912 cursurile Şcolii naţionale Belle-Arte după care a obţinut, prin concurs, certificatul de „pictor bisericesc”, fapt care i-a permis să picteze bisericile din Scorţeni, Silişte, Văleni, Poeni, dar mai ales cea din Durău (1935-1937), realizată într-o tehnică străveche ce fixa pigmentul cu ceară, numai că aceste lucrări, deşi valoroase sub raport artistic, rămân departe de stilul tradiţional.”

Mulţumesc din suflet Centrului Judeţean pentru Cultură, Domnului preot-scriitor Ioan Pintea, pentru aceste reviste TABOR, ce au menirea de a-mi fi prieteni buni la nevoie alături de alte cărţi de spiritualitate. Vă recomand Revista TABOR cu dragoste.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5