Tată pentru două ore

Îmi este greu, îmi este foarte greu să-mi ordonez gândurile şi să le aştern pe hârtie după o trăire sufletească care m-a marcat atât de profund încât nu văd cum aş putea să o descriu în cuvinte potrivite.

Şi dacă nu era dl. Menuţ Maximinian, pentru care am o admiraţie la superlativul absolut, nu aflam niciodată şi nu aveam ocazia să văd Casa “Sf. Iosif” care adăposteşte copiii în dificultate de la Odorheiu Secuiesc.

După o noapte lipsită de somn, după o călătorie de 5 ore în care n-am simţit oboseala şi am admirat priveliştile doar ca printr-o ceata din cauza curiozităţii şi a nerăbdării să văd un aşezământ despre care aflasem câteva lucruri în preajma marii sărbători a Învierii, am ajuns pe culmea unui deal de la marginea oraşului unde în bătaia strălucitoare a soarelui, într-o oază de verdeaţă şi multă linişte, se arată în toată măreţia şi construcţia realizată de către o fundaţie din Elveţia în anul 1996.

Avându-l alături pe inimosul preot Aurelian Poptean, iniţiatorul pentru a doua oară a unui transport modest de daruri pentru copii, n-am avut prea mult timp de a admira frumuseţea exterioară a aşezământului, căci un grup de copilaşi şi câteva surori, cu feţele iradiind de bucurie, ne-au înconjurat. Am fost şocat din primele momente. Preotul Aurelian le era cunoscut multora de la o vizită anterioară, dar eu eram pentru prima oară printre ei şi cu toate acestea îmbrăţişările lor erau de parcă ne cunoşteam dintotdeauna, eram ca nişte părinţi dragi reveniţi după o lungă călătorie şi acum se bucurau pentru sosirea noastră.

Cu ei de mână, sub ploaia de întrebări, am păşit în acest edificiu care te uimeşte la tot pasul de curăţenie şi frumuseţe. Nerăbdători, ne trăgeau pur şi simplu după ei să ne arate sălile unde-şi pregătesc lecţiile, să se mândrească cu atelierul unde cei talentaţi lucrau la icoane extraordinare pe sticlă, sala de jocuri recreative, sala de sport în care se înghesuiau să ne demonstreze calităţile lor sportive, să vizităm dormitoarele moderne a câte două paturi, să-mi arate carnetele cu note ce excelau în calificative de foarte bine, bucătăria şi sala de mese.

De la surorile care se ocupă de educaţia acestor copii şi a căror dragoste faţă de ei parcă depăşeşte preocuparea unor mame adevărate, n-am reuşit să obţin prea multe informaţii. N-am reuşit pentru că nu am putut scăpa de prezenţa copiilor şi a întrebărilor lor. Am admirat roadele educaţiei acestor surori concretizate în respectul faţă de cei mari, maturitatea în gândire a unor fiinţe de 6-10 ani.

Trei fetiţe minunate au ţinut să ia masa împreună cu noi. M-au cutremurat îmbrăţişările unei fetiţe, gesturile ei de a-mi mângâia fruntea, obrazul, nasul, urechile, ochii, parcă voia să se convingă că sunt o fiinţă reală, privirea ei profundă şi plină de fericire care voia să demonstreze că pentru ea sunt cel mai iubit tată din lume. Şi, n-am putut să mănânc. Am gustat doar pentru că nu am vrut să o lipsesc de atenţia de care avea atâta nevoie şi nici n-am îndrăznit să pun întrebări despre trecutul ei, ca să nu-i tulbur fericirea de moment.

Nu i-am reţinut numele şi nici a celorlalte, dar cred că lucrul acesta n-are importanţă. Ei toţi au un singur nume: sunt îngeraşi!

Ajuns acasă aveam să constat că nu sunt singurul de această părere. Sora Emilia mi-a dăruit o revistă din care am aflat, printre multe lucruri extrem de interesante, că dl. Menuţ Maximinian a realizat un amplu reportaj, foarte frumos ilustrat, despre această Casă şi că a scris o carte cu titlul “Chip de înger”. Nu cunosc conţinutul acestei cărţi, dar consider că a avut o idee genială!

Prin acest lăcaş s-au perindat multe generaţii de copii. Prin munca plină de sacrificii a Surorilor, copiii au învăţat dragostea de muncă şi prin credinţă au ajuns mai aproape de Dumnezeu. Cei care au absolvit liceul din imediata apropiere, după “Ultimul clopoţel” – izvor de lacrimi şi mulţumiri, mulţi dintre ei au ţinut să-şi exprime, înainte de a se resfira pe drumurile vieţii, mulţumirea şi respectul, regretul că părăsesc marea familie şi nu pot să nu reproduc măcar câteva gânduri:

-“Acest loc a produs o mare schimbare frumoasă pe drumul vieţii mele, căci aici m-am apropiat mai mult de Dumnezeu. În acest aşezământ se simte prezenţa lui Dumnezeu şi a Preacuratei Fecioare Maria care ocroteşte cu mantia Sa Casa şi pe toţi care locuiesc în ea. Încă de la primul pas, când intri, simţi o linişte îmbietoare care nu se poate exprima în cuvinte…, este ceva extraordinar! Cu lacrimi în suflet mă desprind, mă despart pentru a lăsa loc altor copii care au nevoie, aşa cum am avut şi eu…; şi îi mulţumesc încă o dată lui Dumnezeu că m-a îndreptat spre acest loc minunat, unul de neuitat, Casa “Sf. Iosif” (Daniela).

-“Copiii şi surorile m-au ajutat şi nu-mi dau seama uneori de absenţa părinţilor cu toate că îmi era foarte greu fără ei, dorindu-mi să fie alături de mine. Atunci am înţeles că a fi departe de părinţi este cel mai greu şi trist lucru care ţi s-ar putea întâmpla.

Ca încheiere îmi doresc ca Dumnezeu să fie alături de noi toţi şi să ne deschidă noi porţi spre fericire, să ne ocrotească cu mantia Sa. Lăudat să fie Iisus şi Maria! Cu mult drag şi respect, Mihaela”.

Cel mai greu moment a fost despărţirea de aceşti copilaşi.

După ce am păşit cu pioşenie pragul capelei pentru a înălţa împreună cu ei o rugăciune către Dumnezeu ca să-i ocrotească în permanenţă, de mână cu acele fiinţe minunate care ne implorau să mai rămânem sau să promitem că vor reveni, ne-am fotografiat şi cu mare greutate ne-am desprins de ei ca să intrăm în maşină. Ca la un semnal, au alergat cu toţii la poartă şi cu mânuţele agitate, cu lacrimi în ochi, ne-au condus cu privirea până când am dispărut în zare.

Mi-am ascuns cu greu o lacrimă, dar am simţit şi încă simt durerea că noi am plecat şi ei au rămas acolo.

Şi dacă mă întrebau când vine la ei iepuraşul, un gând obsedant m-a urmărit mereu: oare cum şi cât s-au bucurat ei de darurile primite în Sfânta zi a Învierii şi cât de uşor vor uita acele clipe.

Copii orfani. Copii a căror corabie pe apele învolburate ale vieţii nu au drept cârmaci decât acele Surori, dar este o perioadă doar de câţiva ani. Dintre ei, după terminarea studiilor, se vor răsfira prin ţară şi dacă nu au o casă, o familie în care să-şi încălzească sufletele, să fie ocrotiţi de dragostea părintească, oare cât de des se vor mai întâlni ei, sau se vor mai întâlni?

Este un păcat strigător la cer cât de nedreaptă este viaţa şi societatea. Există atâţia şi atâţia copii care se nasc să sufere din faşă şi alţi mulţi copii care au tot ce le trebuie dar nu ştiu să preţuiască iubirea părintească.

Pentru acei orfani se cuvine nu să dăruim ceea ce ne prisoseşte, ci să ne jertfim pâinea de la gură, să-i ajutăm a răzbate în viaţă. Şi n-ar fi greu dacă am avea inima largă. Dacă fiecare publicaţie ar avea un jurnalist ca acest Menuţ Maximinian, care să dezbată asemenea cazuri şi să dea un imbold de ajutorare omenească, poate alta ar fi soarta atâtor sărmani.

La încheiere îmi îndrept din nou gândurile la aceşti minunaţi îngeraşi. Cu siguranţă nu voi uita niciodată chipurile lor şi tot cu siguranţă îi voi revedea. Trăiesc cu speranţa că inocenţa lor va fi ocrotită de Dumnezeu.

Sandu Moldovan

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5