La noi

Tatăl meu și tragedia Luciei

Cornel Cotuțiu

Plecat de la 10 ani din Diug (actuala Dumbrăvița) – se întâmpla la trei ani după Marea Unire -, puiul de țăran a devenit, în puterea vârstei unul dintre cei mai prețuiți pantofari din zona Becleanului. Numai că în primul deceniu de „fericire” bolșevico-masonică în România, meseriile tradiționale au început să intre (din varii motive) în dizgrație, așa încât, pentru întreținerea familiei (fie și la limita de jos a traiului rezonabil), tatăl meu și-a abandonat meseria și a intrat funcționar la o întreprindere, de unde a și ieșit în pensie.
Nu a fost un om posomorât, nu ocolea întrunirile familiale ale prietenilor. Dar nu mi-a lăsat impresia că-i place muzica. Nici lăutărească, nici populară sau romanțele. Când vreo sindrofie avea loc la noi acasă și se veselea cu câteva pahare, bănuiam, noi, copiii, că va urma un moment de „solo” al tatălui nostru: Cu degetul arătător și cel mijlociu reușea un pocnet ritmic pe tăblia mesei,
însoțindu-și singurul cântec pe care i l-am auzit vreodată; din care rețin versurile „Hai, iu-iu-iu-iu-iu-iu / Uite-așa se frige puiul / Mândrulița mea.” Iar ceilalți îi țineau isonul. Și se termina cu „Ș-a râde lumea de noi / Cum se bat două nevoi.”
La revenirea noastră la Beclean, până să ni se repartizeze un apartament la bloc, un an am stat cu familia în casa părintească. Seara, am început să luăm obiceiul vizionărilor împreună la televizor, mai cu seamă marțea și miercurea, când erau emisiuni de teatru și cinema. Ne așezam pe fotolii, scaune, canapea. Și mai mereu, auzeam, la un moment dat un reproș tăios al mamei: „Niculaie, iară dormi?!” Atunci știam, amuzați, că e ora 9. Ei bine…
Ei bine, a fost o seară (pentru noi) uimitoare; neașteptată.
Ne-am așezat toți 6 care unde ne-am nimerit și a început transmisiunea operei „Lucia de Lammermoor” a nu mai puțin celebrului italian Gaetano Donizetti, într-o interpretare a unei trupe din Italia; deci, o parte din textul cântat pe scenă era subtitrat; știam că, în așa situație, tatăl meu nu apuca să citească decât cam două treimi de pe ecran. Și totuși…
Pensionarul care, trăind din nou condiția lui părăsită la Diug – cultiva acum o vastă grădină de legume și zarzavaturi, o livadă cu meri și peri -, a urmărit intens, nemișcat, desfășurarea dramatică a destinului protagonistei, scenele acelea de dragoste, fericire, furie, ură, tensiune sufletească teribilă, de brutalitate, șantaj, loialitate în iubire, duel, crimă, sinucidere. Și, pe deasupra, o voce de soprană de o frumusețe, într-adevăr, răscolitoare.
Tatăl meu, diuganul?...
În final, n-a apucat să-și ascundă de noi ochii înlăcrimați.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5