Terapia de responsabilizare – III –

Împlinirea nevoilor noastre fundamentale se poate realiza prin stabilirea de legături consistente cu ceilalţi oameni. Fiinţa umană trebuie să aparţină într-un fel sau altul unei anumite comunităţi care să constituie un punct de sprijin important. Este vital să avem în viaţa noastră oameni cărora să le pese de noi, dar şi nouă să ne pese de ei. Fiecare dintre noi avem nevoie să avem sentimentul puternic al existenţei acestor fiinţe în viaţa noastră.

Omul are nevoie să trăiască în realitate şi, de aceea, când ceva nu e bine în viaţa sa şi conştientizează acest lucru, cei din jurul lui, familia, rudele, colegii sau consilierul, psihologul îl vor pune în contact nemijlocit cu realitatea şi îl vor ajuta să îşi împlinească nevoile în această lume reală. În mod adecvat, cu blândeţe şi fermitate, să i se spună şi care sunt responsabilităţile acestei persoane tulburate sufleteşte, dar şi să fie felicitată că a cerut ajutor pentru a scăpa de tulburarea sa. Se ştie însă, că, pentru ca în viaţa unui om să poată exista fiinţe care să contribuie la împlinirea nevoilor lui, este necesar ca şi el să poată şi să vrea să îşi aducă contribuţia la satisfacerea propriilor nevoi.

Să luăm exemplu din creşterea unui copil: Pentru ca un copil să dobândească sentimentul valorii de sine, nu este suficient doar ajutorul dat de părinţi şi dragostea lor, ci este nevoie ca şi el să se bucure de anumite reuşite. Ca el să poată câştiga sentimentul valorii de sine este necesar să nu aibă parte numai de oferte din partea părinţilor, a adulţilor ci să fie în stare şi el să răspundă într-un mod corespunzător la ele. Părinţii care oferă permanent ceva propriilor copii şi care nu aşteaptă o contraofertă din partea lor subminează în felul acesta preţuirea lor de sine. Copiii aflaţi permanent în aşteptarea de a primi se simt, poate fără să-şi dea seama, ca nişte cerşetori, iar acela care are sentimentul de cerşetor nu poate avea prea mult respect faţă de sine. Atunci când ajung să primească mereu oferte din jur, le este cultivat sentimentul nefiresc – cinic – că atât părinţii lor cât şi, prin extensie, lumea întreagă este datoare să le ofere ceva, situaţie în care se poate vorbi deja de statornicirea unei infirmităţi cronice la nivel sufletesc. De acum încolo vor aştepta mereu ca toţi să le dea ceva, fie de natură economică, sentimentală sau orice altceva, fiind condamnaţi astfel la o lipsă majoră şi tragică în acelaşi timp. Marea absenţă din viaţa lor va fi tocmai prezenţa umană, întrucât va fi imposibil pentru oricine să vieţuiască alături de ei – indiferent că este vorba de prieten, iubit, soţ – atât timp cât vor continua să nutrească aceleaşi aşteptări de la ceilalţi, toate fiind centrate pe persoana lor. Situaţia acestor oameni va fi deosebit de tragică, fapt datorat dificultăţii sau chiar imposibilităţii apariţiei vreunei schimbări în viaţa lor, având o existenţă marcată de infirmităţile sufleteşti dobândite încă din copilărie, perioadă în care pentru orice om se pune fundamentul neclintit al personalităţii sale.

Când ajutăm în mod exagerat, atât copiii cât şi alte persoane adulte, uneori fără să ni se ceară, rezultatul este că le luăm din putere, iar noi obosim încât, apoi, nu mai putem ajuta aproape deloc. Ştiu, din păcate, că, atunci când copilul primeşte mereu oferte şi nu e în stare şi el să răspundă într-un mod corespunzător la ele, atât părintele cât şi copilul ca adult trăiesc o adevărată tragedie. Părintele e acela care nu i-a cerut la timpul potrivit o contraofertă. Şi eu, ca părinte, am greşit în acest sens, chiar dacă din neştiinţă! Scriu cu dorinţa din suflet ca alţi părinţi sau adulţi care se ocupă de copii să nu mai greşească!

Pentru unii dintre noi, când ne-am crescut copiii, s-a întâmplat să nu avem în vedere, din neştiinţă, nici Lecţiile Naturii, dar nici nu au fost condiţii să citim ce ne-ar fi ajutat, pentru că nu erau, ca acum, la îndemâna noastră lucrări îndrumătoare, ba nici nu auzisem (cel puţin eu, în anii 1974, 1977 când am născut copiii, nu auzisem) de: François Dolto, C.G. Jung, Wilhelm Stekel, D.W. Winnicott sau părintele-psiholog Filothei Faros.

Ştim acum, cum păsările ajută puii în primele zile de viaţă, cum le aduc în cioc mâncare iar apoi îi învaţă să zboare şi să trăiască independenţi. Nu îi hrănesc toată viaţa!

De remarcat că atunci când omul, de altfel prin gesturi de bunătate, prin intenţii bune, îl ajută pe celălalt acolo unde nu este cazul, de fapt nu înţelege că acea fiinţă doar prin efort propriu se poate dezvolta. Un om a învăţat din Lecţiile Naturii şi despre această teribilă inteligenţă a Naturii a povestit următoarele: