Testament al cunoaşterii frumosului

Editura Charmides propune, în seria volumelor de poezie întâlnirea cu Ioan Pintea şi creaţia acestuia prin antologia „Melci aborigeni”. Cartea, bilingvă, beneficiind de o traducere în franceză semnată de Letiţia Ilea, aduce în atenţia cititorilor unele dintre cele mai frumoase poezii, începând cu reprezentativa de acum „Călugăriţe pe schiuri sau seducţia gravitaţiei” în care jocul contrastelor şi a sufletelor este bine conturat: „am văzut călugăriţe/ pe schiuri la Piatra Fântânele/ un contrast izbitor între alb şi negru/ aveau feţele îmbujorate şi mâinile umede şi fierbinţi/ precum concurentele aprige în faţa unui mare/ şi dificil campionat”.
Poezia, pentru Ioan Pintea, nu este altceva decât lauda creaţiei, cuvintele sunt cele care dau sens vieţii: „dacă ai norocul să fii un serafim/ şi-i timpul prielnic şi direcţia de zbor e pe deasupra cimitirului/ poţi să auzi vocile poeţilor cum se înalţă la cer/ şi poţi vedea cum focuri de aur ard în minţile lor/ şi cum poemele se nasc/ precum copiii care nu vor să vină”.
În poezia lui Ioan Pintea totul este rânduit: „cum se aşază cuminţi toate în adâncul inimii/ şi cum sar precum arcurile de oţel în sus/ şi înlături când nici nu te aştepţi/ sau te aştepţi mai puţin sau deloc”. Precum îngerii, poeţii au rolul lor pe pământ, fiind cântaţi în versurile lui Pintea: „au ei, poeţii vii, o tehnică anume lângă ei/ Dumnezeu se face mic, mic de tot/ un omuleţ acolo care se lasă dus de mână/ şi încântat îi urmează ascultător/ până la marginile pământului priveşte şi el uimit/ cum printr-o mişcarea absolut surprinzătoare/ graţia lor atinge perfecţiunea/…/ câţiva poeţi, un Dumnezeu mic şi un pekinez trecând pe zebră/ strecurându-se abil printre picioarele trecătorilor”.
Ce poate fi mai frumos decât să stai la masa lui Dumnezeu descoperind talanţii creaţiei? Atunci când vom da seamă de cele petrecute pe pământ, cu siguranţă sufletul poetului va cântări mai mult în faţa Domnului: „departe de blocul meu de beton, undeva la orizont/ Dumnezeu cântăreşte sufletul lui Nietzsche/ În cântar stau unii peste alţii, stivuiţi sute de îngeri”. Înduioşătoare, poezia „Tată şi fiu”, în care descoperim valenţele dragostei, ca o chemare a sângelui: „în fiecare zi intră şi se roagă în catedrală/ aprinde şi stinge lumânări/ şi spune cu voce tare rugăciuni/ nenumărate pentru sufletul meu/ stă în genunchi zile întregi/ şi numai copiii mici, foarte mici îi înţeleg roşeaţa din obraji/…/ în fiecare zi intru şi mă rog în catedrală/ aprins şi sting lumânări/ şi spun cu voce tare rugăciuni nenumărate pentru sufletul lui/ stau în genunchi zile întregi/ şi nu mai copiii mici, foarte mici îmi înţeleg roşeaţa din obraji/…/ îi mulţumesc şi mă topesc de emoţie/ îi mulţumesc şi mă topesc de emoţie”.
Poezii în care răzbate lumina, în care bunătatea este cea care va învinge şi în care îngerii se plimbă precum poeţii pe coama norilor: „cu toată greutatea oaselor mele mă aşez pe acest nor/ şi privesc în jos spre pământ/ şi ascult cu atenţie sporită/ cântecul păsării care n viaţa trecută/ s-a numit cuc”. Nu lipseşte iubirea din poezia lui Pintea, în formele ei variate: „melancolia ta e ca o floare de mac uşor atinsă cu inima” indiferent că vorbim de Emily sau Penelopa, dragostea se arată în versurile poetului care încearcă să surprindă trăirile profunde.
Psalmii lui Ioan Pintea descoperă trăirea prin rugăciune, putând fi citiţi în fiecare seară ca un poem de dragoste pentru divinitate: „cum va fi Doamne/ de vreme ce eu nu cunosc întristarea deplină/ şi nu am atins deloc adierea durerii/ şi nu voi simţi niciodată descompunerea ultimă/ cum va fi Doamne/ de vreme ce încă bucuria este stăpână şi sănătatea stă fixată/ ca o excrescenţă orgolioasă de-a pururi în corpul acesta/ cum va fi Doamne/ de vreme ce de tânăr am cunoscut fericirea/ şi nimeni şi nimic nu mi-a întunecat pacea şi liniştea/ şi virtutea şi mila şi fapta bună/ au fost roadele mele văzute”.
Antologia face loc şi debutului tânărului poet Andrei Pintea cu o poezie despre dragoste: „M-a atins şi mi-a crescut flori otrăvitoare şi obscene/ cu care foarte greu mă obişnuiesc/ m-a sărutat şi în momentul acela un fluid necunoscut/ mi-a dezintegrat şira spinării/…/ ştiu că atunci când are vânătăi o pot îmbrăţişa/ şi doar când e inflamată o pot săruta”.
Poezia lui Ioan Pintea se aşază, firesc, ca o prelungire a sufletului în paginile cărţii care este ca un testament al cunoaşterii frumosului.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5