TIHA BÂRGĂULUI, VECHEA POARTĂ A TRANSILVANIEI

Primele căi de comunicaţie au apărut odată ce omul a intrat într-o formă superioară de organizare a vieţii, pe măsură ce au apărut schimburile de mărfuri între diferitele aşezări, transporturile şi comunicaţia făcându-se la început pe uscat, apoi pe apă şi mult mai târziu, aerian.

De la primele cărări şi poteci ale omului şi animalelor, pentru apă şi hrană, care au fost amenajate în timp, la început ca drumuri de pământ şi mai târziu pietruite, folosite de călăreţi şi odată cu inventarea roţii, de atelaje tractate, drumurile au devenit strict necesare aprovizionării şi dezvoltării comunităţilor umane, fiind folosite în apărarea aşezărilor, dar şi de către cotropitori, mai ales după părăsirea Daciei de către romani.

Traseele terestre ale drumurilor au ales căile cele mai accesibile şi avantajoase, pe distanţele cele mai scurte create natural de formele de relief preexistente, pe parcurs urmărindu-se şi consistenţa terenului, în funcţie de compoziţia şi grosimea solului şi a stabilităţii compoziţiei stratelor de subsol, influenţa precipitaţiilor, ocolirea zonelor de alunecare sau inundabile, condiţii care au contribuit în timp la modificarea, îmbunătăţirea şi modernizarea căilor de comunicaţie, a căror rol are o mare importanţă în evoluţia vieţii.

Având în vedere structura geologică diferită, a nord – estului Transilvaniei, caracterizată prin diferenţe de nivel, între Masivul Rodnei şi cel al Călimanilor, între care se dezvoltă, cu o treaptă intermediară mai joasă, aria unor conuri, măguri şi podişuri, ferestruite de văi cu energii reduse de relief, corespunzătoare Munţilor Bârgăului, apare evident faptul că pe acest relief, favorabil geomorfologic, s-au născut traseele primelor căi importante de acces, între vechile provincii intra şi extra carpatice.

Accesul prin aceste trecători naturale s-a făcut din cele mai vechi timpuri, dar o primă cale, cunoscută din documente, a fost cea din nordul Munţilor Bârgău, pe Valea Coşnei şi izvoarele Someşului, prin care tătarii au invadat Cetatea Rodnei, în anul 1242, dar şi cea din Pasul Bârgăului - Valea Străjii, semnalată mult mai târziu.

O veche informaţie referitoare la existenţa unor drumuri stabile, întreţinute şi păzite, dinspre nord estul Transilvaniei spre Moldova şi Polonia, apare în scrisoarea către bistriţeni, a principelui Transilvaniei, G. Bathori, din 29 X 1610, prin care dispunea: „... unde ar fi drumuri şi poteci spre Polonia şi Moldova, îndată să le tăiaţi, ..., îndată să le închideţi, aşa ca nici călăreţ, nici pedestru din cele două părţi, nici din alte locuri să nu poată veni în ţara noastră.”( G. Asanache, Contribuţii la istoria relaţiilor dintre cetatea Bistriţei şi Moldova (sec. XVII), în Arhiva Someşană, vol. II, Năsăud, 1975, p. 180.)

Într-o astfel de situaţie s-a aflat şi vechiul drum, presupus a fi construit de romani, dacă nu doar refăcut de aceştia, calea fiind şi mai veche, deschisă şi utilizată de vechii daci liberi, care trăiau în arealul comunei Tiha, Bistricioara şi Prund, în aşezarea Borgo.

Abia după înfiinţarea în 1762, a Regimentului II grăniceresc năsăudean, respectiv după încorporarea Văii Borgoului în instituţia de graniţă militară, în 1783, s-au produs importante mutaţii de ordin economic şi social în viaţa locuitorilor din aşezările bârgăuane. Una dintre măsurile cu raţiuni militare importante impunea construirea unor legături rutiere stabile şi păzite, în scopul controlării şi apărării zonei de trecere spre Moldova, fiind utilizată trecătoarea Valea Străjii şi Pasul Bârgăului (Tihuţa).

Un lucru este însă cert: nu există nici-un indiciu documentar care să ateste construcţia unui astfel de drum, în această parte a ţinutului bârgăuan, cu atât mai mult în stilul roman, al celui în discuţie, care să fie realizat înainte sau în timpul imperiului austro - ungar, ale căror căi de acces urmăreau, de preferinţă, valea.

Cele mai vechi date, privind construcţia unui drum pietruit pe Valea Borgoului, se referă la cel iniţiat de guvernul austriac în urma celei de a doua vizite efectuată în zonă, în 1783, a lui Iosif al II-lea, dar al cărui traseu nu se suprapune cu drumul roman.

După relatările din monografia învăţătorului bârgăuan, Ilarion Bosga, rezultă că “Drumul Împărătesc”, denumit şi “Calea Iosefină”, a fost construit pe un alt traseu, între Valea Străjii, urmărind valea, prin Tihuţa şi apoi urcând Dealul Tihuţii, prin Piatra Fântânelelor, până la Măgura Calului, unde se întâlnea cu vechiul drum roman.

Acest drum a fost construit de austrieci, începând din anul 1783 şi a fost finalizat în 1786, cu ocazia celei de a treia vizite efectuate de Împăratul Iosif al II-lea, în drum spre Bucovina. Redăm în continuare câteva fragmente, edificatoare în acest sens, din monografia amintită.

„Lucrul la drumul cel nou, începând de la “Fântâna Iancului” până în “Măgura Calului” a fost însemnat de Vasile Mureşanu, căruia-i era cunoscut locul prin păduri, fiindcă avea plaiul pe apă la poiana sa din Dealul Tihuţii, unde până astăzi au unii membri din familia Mureşanu moşii. În durata cât a ţinut lucrul la drumul amintit a fost bătaie în afară şi foamete mare.”

... ( ) “Conducător la edificarea drumului nou prin Tihuţa a fost un anumit „Ujfalvi” dintr-o familie aristocrată din Câţcău (Kaczko).

Portofoliul pentru plată îl avea un anume “Lani” din Bistriţa. Supraveghetor peste lucrări era groful Adam şi căpitanul Smisk. Lucrul îl prestau numai români iobagi de la ţară, care erau trimeşi după mandatul fiecărui domn nobil (Nemeş). Fiecare nobil avea câte o staţiune.

Pre lângă acel drum, până în anul 1914, se vedeau table de piatră cu insignele respectivului nobil, care au făcut drumuri şi poduri.”

...( ) “După porunca împărătească, după cum s-a văzut, în 1783, ritmul lucrărilor a fost accelerat, existând părţi pe care se putea deja circula. Cu toate acestea efectuarea lucrărilor nu a mai continuat, ele nefiind integral efectuate.

Ca dovadă, în 1786, cu prilejul celei de-a treia vizite efectuate pe traseul Reghin – Bistriţa – Valea Bârgăului – Bucovina, împăratul Iosif al II-lea „s-a putut convinge personal de mersul lucrărilor, atât la drum, cât şi la regularea satelor grănicereşti din zonă.” (A.N.B-N. – Colecţia Iulian Marţian, dos. 17,)

Interesul constant pe care Iosif al II-lea l-a manifestat faţă de construcţia acestei căi de comunicaţie, dar posibil şi ca o expresie a atitudinii de măgulire faţă de suveran, au determinat ca acestui drum să i se atribuie numele de „Calea Iosefiană”, “Drumul Împărătesc” sau “Drumul Ţării”.

Pentru a se putea asigura supravegherea permanentă a drumului spre Bucovina, care, în multe privinţe, dată fiind intensificarea legăturilor Transilvaniei cu Moldova şi Polonia, începuse să fie mai importantă decât drumul de pe Valea Someşului, şi pentru o permanantă întreţinere a acestei căi de comunicaţie – în zona cea mai înaltă – la 15 septembrie 1813, comanda regimentului de la Năsăud a hotărât ca aici (Piatra Fântânele n.n.) să fie înfiinţat un sat în care să locuiască mai multe familii de grăniceri.”

În perioada de înflorire a Daciei şi chiar după cucerirea acesteia de către romani, în cele două trecători au existat aşezări cu rol comercial, centre miniere, cu siguranţă în Cetatea Rodnei şi posibil în bazinul Colibiţei, târguri în zona Bârgăului, unde cea mai veche atestare, Borgo, în accepţiunea originii sale latine, poate să însemne aşa ceva, cetăţi de pământ, la Conteniţa (Rusu Bârgăului), Monor şi Ardan şi castre romane la Ilişua (Arcobadara), Livezile, Orheiu Bistriţei şi Brâncoveneşti.

Nu avem date certe, bazate pe documente şi nici alte informaţii orale sau toponimice, suficiente, pentru a preciza vechimea şi traseele geografice ale celor mai vechi drumuri din ţinutul bârgăuan, dar vom pune în discuţie ipoteza că cel mai vechi drum cunoscut datează din epoca romană a Daciei. Este vorba de drumul din zona mediană a Munţilor Bârgăului, pavat cu andezite, recunoscut de localnici, între Valea Străjii şi Măgura Calului, care poartă denumirea de „Drumul Romanilor”, „Drumul cel vechi” sau „Vârfu Părăului”.

Lucrări despre „Drumul Romanilor” din Munţii Bârgăului au fost susţinute în cadrul Simpozionului Cultural al Văii Bârgăului, de către profesorii bârgăuani Andei Neuc şi Viorel Nemeş, dar au rămas din păcate în manuscris, singura lucrare publicată, având acest subiect, aparţine lui Corneliu Mureşan.

Dovezile arheologice atestă existenţa omului în spaţiul bârgăuan încă din epoca bronzului, la est de limesul Imperiului Roman, unde au fost descoperite vestigii arheologice din această perioada, iar „Drumul Romanilor” poate avea o astfel de datare.

Argumentele pe care ne bazăm sunt următoarele: toponimul „Drumul Romanilor” se păstrează din vremuri imemoriale; sub această denumire drumul apare pe cele mai vechi hărţi ale Imperiului Austro –Ungar; nu există date certe, care să ateste o altă perioadă în care ar fi fost construit; unele documente de arhivă menţionează construcţia „Drumului Imperial”, parţial, pe un vechi traseu al unui „drum roman”; drumul, considerat roman, este încă foarte bine conservat pe anumite porţiuni, mai puţin circulate; traseul drumului urmează, predominant, zonele de culme joasă, denumirea pentru această porţiune fiind „Vârfu Părăului”, în zona Tăşuleasa, între Muntele Zimbroaia şi Dealul dintre Iliuţa, porţiune în care drumul desparte două principale bazine hidrografice, pe cel al Someşului, spre nord, de cel al Bârgăului, spre sud, dar şi pe acestea de bazinul Dornei, la est, în zona vârfului Măgura Calului, punct cu posibilul terminus al drumului, cu o largă vizibilitate spre cele trei văi menţionate, unde se presupune a fi fost un „turn de observare” roman; alegerea acestui traseu al drumului demonstrează o adevărată artă a strategiei militare romane, prin construirea, la est de limesul cunoscut al imperiului, a celui mai scurt şi accesibil drum, situat pe un teren rezistent, în zona mediană dintre trei văi de acces, cu largă vizibilitate către principalele aşezări cunoscute, ale dacilor liberi: Valea Someşului, Depresiunea Dornei şi Bârgăul de Sus; drumul este construit din plăci de andezite, având în infrastructură pietriş cu pământ, fapt vizibil în porţiuni degradate în urma eroziunii; în porţiunile cu drum bine conservat, dar în pantă, apar porţiuni cu plăcile de andezite bine deschise şi uniform aşezate, aproape nederanjate, observându-se, din loc în loc, plăci alungite şi mai înalte, dispuse transversal, cu scop de oprire şi frânare a roţilor, pentru o scurtă pauză de odihnă a cailor; lăţimea drumului, în zonele bine conservate, este de 4-7 m, cu bombare la mijloc pentru scurgerea apei, în şanţuri adânci până la 1 m şi largi de 1 m, dispuse pe ambele laturi; în zonele foarte puţin circulate, sau abandonate, plăcile de andezite sunt înierbate, lăţimea drumului şi forma şanţurilor se mai păstrează iar infrastructura este intactă.

„Drumului Romanilor” alcătuieşte, în prezent, o ramificaţie nordică a şoselei naţionale Bistriţa – Vatra Dornei, între Valea Străjii la „Fântâna Iancului” şi Vârful Măgura Calului la Izvorul Vameşului, având o lungime de 11 km. (Vezi harta alăturată).

Drumurile construite de romani în Dacia au constituit scheletul de bază al drumurilor realizate ulterior, dar unele au rămas în ruină, secole întregi. Între acestea, drumul romanilor din Munţii Bârgăului, pe porţiunea încă păstrată, are o vechime milenară şi ar trebui să fie protejat având o importanţă istorică şi un mare viitor turistic.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]