Tot sfântă-mi eşti, icoană cu numele de ŢARĂ !

Prof. Vasile Găurean

Decembrie face să răsară în inimile tuturor românilor amintirea fără de uitare a înfăptuirii visului secular de unitate naţională, ca un dumnezeiesc miracol al istoriei în veacul al XX-lea. Pentru ca această visare să se împlinească, au trebuit să se prăbuşească în pulberea istoriei şi pe cenuşa nedreptăţilor lor, imperii ce ne-au vrăjmăşit, iar acest lucru nu stătea în putinţa noastră, ci numai a lui Dumnezeu. A trebuit să dăm şi jertfa noastră de sânge în bătălii faimoase, la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, în trecători. Din lacrimile şi suferinţele teribile ale Războiului mondial, un neam necăjit şi bland cum era norodul nostru, a văzut revărsându-se asupră-I lumina înfrăţirii.
În lumea tulburată de azi, se aud ici şi colo glasuri ce pun sub semnul întrebării concepte pe care le-am ştiut sacre de secole: familie, patrie, neam, credinţă, ca unele ce ar fi perimate, generatoare de discordii multiforme sau chiar dezastre. Se confundă voit fierul cu rugina, ploaia roditoare cu inundaţiile, căldura cu seceta, dragostea de ţară cu vrăjmăşirea altora.
Observăm admirativ cum albinele îşi apără fagurii, furnicile muşuroiul sau pasărea cuibul şi puii. La fel este făurit şi Omul. Măreţia marilor personalităţi ale istoriei noastre şi celei universale se trage din conştiinţa apartenenţei la un neam. A te proclama “cetăţean al planetei”, cum au încercat un Picasso ori alţii, te poate relaţiona a fi al nimănui. Poate când vom locui pe alte constelaţii va fi ceva, dar nu azi şi mâine. “Dintre toate formele de comunităţi spirituale umane –spunea filosoful Petre Andrei- niciuna nu stăpâneşte atât de mult sufletul omenesc precum naţiunea. Ea trăieşte intens în fiecare individ imprimându-se adânc în caracterul său şi marcându-l oriunde s-ar afla.”
Nu doar materia are o indestructibilitte, ci şi spiriul, cuvintele, conceptele, iar evoluând, ele nu se anulează. Romantismul nu se naşte spre a anula clasicismul, nici realismul sau alte curente nu vor să anihileze în literatură –de pildă- pe cele dinainte, ci se completează armonios în cosmosul domeniului dat. Cuvinte ca “neam”, “ţară” , “credinţă”, “familie” s-au înveşnicit prin cultură. Dacă printr-un miracol, cineva ar putea face să dispară literatura, pânzele pictorilor, memorabilele sculpturi şi monumente ale umanităţii, atunci ar putea disipa şi noţiunea de PATRII ale Pământului. Pentru eternitate, Homer va rămâne tot grec, Walt Whitman american, Beethoven germa, Bjornson norveg, iar Milton sau Wordsworth ca aparţinători neamului britanic.
Glasul “Apocalipsei” vine să întărească această percepţie a noastră, clamând că în veacul ce are să vină “neamurile Pământului îşi vor aduce slava înaintea lui Dumnezeu”, iar profetul Isaia face vorbire despre vremurile din urmă, “când popoarele vor preface săbiile în pluguri şi niciun neam nu va mai învăţa să se războiască”. Vechiul Testament ne încredinţează că neamurile Pământului sunt opera lui Dumnezeu, care a pus fiecăruia spre ocrotire un înger puternic. Astfel înţelegem fervoarea iubirii de patrie a unui Bălcescu, Brâncoveanu, Stefan cel Mare şi Sfânt, Avram Iancu sau Mihai Bravul la noi.
Măreţia naţiunilor, inclusiv a nostră, a românilor, nu se măsoară nici prin numărul populaţiei, nici prin mărimea teritoriului, ci prin contribuţia la dezvoltarea civilizaţiei, prin binele făcut semenilor de pretutindeni. Tragedia veacurilor pentru noi şi toate popoarele se petrece atunci când au conducători bicisnici, preocupaţi de sine, vicioşi, hrăpăreţi, înfruptându-se cu neruşinare din bunul public, în vreme ce alţii pier în marea de lipsuri. Puşi să chivernisească spre folosul celor mulţi, nu-şi îndeplinesc datoria, pe când mulţimea celor simpli şi adesea necăjiţi şi-o face totdeauna. Astfel, cu bune şi cu năpaste, ne urcăm ca neam, “printre stânci şi valuri” (G. Cosângeanu) Golgota istoriei.
Lacrima zilelor noastre este că PATRIA de azi şi-a exilat cei mai buni fii departe, pe pământuri străine şi fără a plânge decât făţarnic după ei, floarea şi puterea sa. Şi miracol…aceştia tot o iubesc, tot o susţin prin truda lor pe câmpiile hispanice, italice sau ceţurile britanice, purtând cu scumpătate, cu lacrimi şi suspine chipul iconic al fiilor, părinţilor, al plaiurilor şi munţilor, fără putinţă de uitare.
Ce vor spune peste un veac fii şi nepoţii noştri despre noi, cei de azi? Fost-am vrednici de ce ni s-a dat de la înaintaşi, prin jertfa acelora

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]