Traiectoria vieţii

Să fii militar de carieră, iar după o viaţă dedicată apărării ţării să fii un om care are curajul de a-şi aşeza sufletul şi trăirile în palma cititorilor, spre luarea aminte a actualelor generaţii care privesc armata dintr-un alt unghi, este un fapt deosebit. Vasile Gh. Pascal ne propune, la Editura Limes, volumul autobiografic „Traiectorii interzise”. O carte despre viaţa trăită în adevăr şi respect pentru valorile neamului, în care sunt etalate date importante despre parcursul atât în carieră, cât şi în viaţa familiei, patru surori şi un frate, cu toţii cu dragoste pentru ceea ce înseamnă lumea culturii româneşti.

Un prim episod care ne face să tresărim este cel în care tatăl eroului nostru este luat de GAZ şi dus la securitate. Situaţia este rezolvată până la urmă, iar cartea va prezenta, rând pe rând, mai multe asemenea situaţii şi flash-uri de viaţă ostăşească trăită la maxim. Deşi dorea să fie medic, Vasile Pascal urmează cariera în armată în memoria unchiului, colonel dispărut mult prea devreme. Îl urmăreşte toată viaţa zicerea bunicului: „Mă fecior, când ai intrat în horă, apăi trebuie musai să joci, mai al dracului ca toţi şi nu oriunde ci în faţă”, pe care o respectă şi la Institutul Militar din Braşov unde se află între primii zece studenţi. Ofiţerul cu grad de locotenent, proaspăt ieşit, în anul 1965, de pe băncile şcolii, va asculta toată viaţa de mama lui, cea care este declarată „căpitanul cu sabia la brâu”. De altfel, unitatea familiei este fundamentul, iar prioritatea esenţială competiţia la învăţătură. Deşi scriitorul spune că existau multe tâmpenii în armată, printre care interzicerea frecventării cursurilor de învăţământ superior în viaţa civilă, fără aprobarea ministerului, reuşeşte să-şi desăvârşească studiile. O perioadă, armata i se părea un trup lipsit de viaţă, soldaţii fiind închişi în pântecele calului Troian, într-o Troie care nu mai exista. Multe sunt peripeţiile promoţiei „pufoşi”, însă poate una dintre cele mai mari încercări a fost aceea în care a fost judecat în Consiliul de Onoare al ofiţerilor cu grad superior deşi nu făcuse nimic ilegal, dar şi în armată, ca în viaţa cotidiană, există oameni şi oameni. Împreună cu familia, cu soţia şi cu cei doi copii, îşi clădesc o viaţă frumoasă, iar ostaşul de câte ori venea de pe front simţea cum îi cresc aripi la întâlnirea cu cei dragi.

O scriere fluidă, plină de sensibilitate deşi avem de-a face cu un militar. Dincolo de rigorile armatei descoperim o clipă de sinceritate, un strop de nostalgie pentru cei mai frumoşi ani din viaţă, de la prima zi în armată, până în momentul în care, la cumpăna dintre milenii, a spus „Adio arme”. În carte, povestea se rotunjeşte, se purifică, se coalizează, iar naratorul priveşte liniştit cum încet, puţin câe puţin, se îndepărtează de ţărm, întru aşteptarea veşniciei. Cartea abundă de viaţă, cu zile şi nopţi, cu bucurii şi tristeţi, înfăţişându-se ca o pictură dragă, iar noi, cei care o răsfoim, descoperim că meseria de ostaş e copleşitoare şi neînduplecată, iar mesajul este unul de onoare şi bună credinţă.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5