Trufia, ca mod de viaţă

Impostorii scrisului, cu aroganţa lor trufaşă, sufocă viaţa culturală, denaturează conceptele şi aglomerează piaţa librăriilor şi a ziarelor. Asistăm practic la un fel de prostituţie în literatură şi jurnalistică, impostorul are un formidabil tupeu, este corupt, arivist, lăudăros, trufaş, servil când e cazul,fără scrupule, jignitor profesionist.

         Un scriitor se face într-o viaţă, când se face, nu-l poţi înlocui a doua zi. Scriitorul nu-şi mai aparţine sie însuşi, iar un scriitor valoros începe să iradieze, de regulă, din posteritate.

         Scriitori anemici, mediocri şi cu imens tupeu de parvenire, sunt câţi vreţi şi câţi nu vreţi, li se rosteşte numele, ei însuşi aranjează megafoanele, iubesc boieriile clipei. Profesia aceasta de scriitor nu se alege, ci ea te alege, dacă te alege, scriitorul se „naşte” scriitor şi nu umple niciodată cu litere o coală de hârtie cu atâta gălăgie cum fac parveniţii. Au publicitate agresivă, îşi dau premii unii altora, însă mai toţi sunt frustraţi, au plecat din medii intelectuale  scăzute şi după absolvirea unei facultăţi ameţesc de încântare, ce-au fost şi unde au ajuns! Şi nu le mai ajunge statutul de scriitor sau jurnalist, vor să fie critici literari şi nu suportă să fie contrazişi, ei dau sentinţe asupra altora, obligatorii pentru toată lumea, favorabile pentru cei care le mângâie orgoliul. Ei sunt justiţiarii literaturii, dau verdicte asupra unor cărţi necitite, pentru că au treabă cu autorii cărţilor şi nu cu cărţile respective. Unii care nu le-au intrat în graţii sunt numiţi „cabotini, purtători de pix, scârţa scârţa pe hârtie.” Un asemenea mare cunoscător şi făcător de limbă, cu basca pe-o ureche, afirmă că o carte NU poate să sporească „avuţia culturală.” Ba da, domnule, orice carte normală intră şi sporeşte patrimoniul cultural al unei societăţi, du-te un pic pe la dex. Să vedem şi cum scrie  marele justiţiar literar. „Staţi-staţi! căci nu e numai atât…” Uite, noi care nu suntem profesori de română, îi atragem atenţia că, cuvântul „căci” se scrie aici cu „C” şi nu cu „c”. Şi cuvântul acesta, zău, parcă nu are un parfum plăcut, mă rog, foloseşte-l domnule în continuare, că nu se supără nimeni.

         Oamenii aceştia au o obsesie bolnăvicioasă, ei sunt cei mai buni, cei mai valoroşi, cei mai cultivaţi, cei mai deştepţi şi subtili dintre toţi cei care îndrăznesc să se numească intelectuali, au de fapt o apăsată frustrare intelectuală, vor să pară aristocraţi dar o fac jalnic, se îmbracă în haina ironiei pe colţuri de zâmbet, au vocea afectată, şoptită, caută exprimări pretenţioase, se consideră de multe ori victime, n-au primit până acum nici măcar un Herder! Ce dacă unul îl face „măscărici” pe Mircea Dinescu, este sentinţa lui şi trebuie respectată!

         Multe cărţi aruncate pe piaţă fără discernământ pot ameninţa, mai devreme sau mai târziu, însăşi personalitatea literaturii române. Se scrie astăzi, dincolo de puţine şi valoroase volume, într-un uriaş nivel uniform, de multe ori se ajunge la beţia de cuvinte şi forma fără fond. Unii tipăresc cărţi ca să se afle în treabă. Alţii o fac  dintr-un orgoliu scăpat de sub control, sau pentru că iubesc prea mult parantezele…

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]