Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Ultimul roman al lui Yasunari Kawabata

Icu Crăciun

Laureatul Premiului Nobel pentru literatură din anul 1968, japonezul Yasunari Kawabata (1899-1972) și-a câștigat notorietatea prin romanul „Țara zăpezilor”, publicat în 1948, tradus și tipărit la noi la Humanitas de-abia în 2007.
Ultimul mare roman, „Păpădiile”, i-a apărut prima dată în foileton în revista Shincho, între anii 1964 și 1968. În România, acest roman a apărut la editura amintită în anul 2015 în traducerea Andreei Sion. Deși povestea acestei cărți este cât se poate de simplă, stilul ei este încărcat de simboluri care de care mai eliptice, mai ambigue, într-un cuvânt, cu accente artistice specifice acestui autor: o văduvă de război (d-na Kizaki) își internează fiica (Ineko) într-un spital de boli psihice, fiindcă suferea de cecitate față de corpul uman, adică persoana de lângă ea devenea invizibilă. Ea este însoțită de logodnicul (Hisano) fiicei sale. Din primele pagini aflăm că spitalul, așezat pe malul râului Ikuta, plin de păpădii, avea un obicei: la ora trei, șase și nouă, pacienții sunt lăsați, încă din prima zi, să bată clopotul, dacă starea de sănătate le permite, lucru care le face mare plăcere; sunetul liniștitor de la ora nouă, seara, îi îmbie la somn. Firește, unii se vindecă și sunt externați, alții rămân acolo până la sfârșitul zilelor (exact ca în Muntele vrăjit al lui Thomas Mann), cum este cazul bătrânului Nishiyama, un fel de patriarh al spitalului, „cu ochii scofâlciți și dinții căzuți”, care are două plăceri: să asculte buletinul meteo transmis de glasul unei tinere, care, crede el, i s-ar adresa doar lui, și să scrie continuu „Se pătrunde lesne în lumea lui Buddha, se pătrunde anevoie în lumea demonilor”. Medicii au ajuns să diagnosticheze starea bolnavului în funcție de felul cum sună clopotul „care străbate depărtări”; el are un efect terapeutic și reflectă starea pacientului. Inițial, timpul scurs între bătăi este neregulat, la fel și intensitatea sunetului, „semn că nu-l bătea cineva cu experiență”. Pe parcursul șederii, „vibrația clopotului disipează ceața din mințile bolnavilor și le limpezește”. În reverberațiile clopotului se simt confesiunea pacientului, pocăința, remușcarea sau chiar tulburarea acestuia. Chiar dacă era bătut de un nebun, clopotul nu suna nebunește, dar putea declanșa amintiri. La întoarcere, d-na Kizaki și tânărul Hisano discută dacă au procedat bine internând-o pe Ineko, fac fel de fel de digresiuni, la un moment dat tânărul vrea să se întoarcă, să se căsătorească cu ea, convins că vorbele de dragoste sunt ca niște droguri sau ca niște stimulente menite s-o vindece pe sărmana bolnavă. Este ciudat că boala fetei nu se manifesta cu persoanele care îi erau total indiferente, dar – se întreba cu amărăciune Hisano – de ce boala ei refuza să vadă o parte din ea, sau din persoana iubită, cum era el, sau chiar din propria-i viață.
D-na Kizaki și tânărul Hisano sunt personaje confuze, ușor stranii, au scurte episoade de pierdere a simțului realității; femeia vede copaci chinuiți plângând, Hisano vede pe malul râului o păpădie albă și un șoarece alb, inexistente, și constați că, de fapt, ei trebuia internați, ei nu erau în apele lor, parcă aveau mințile rătăcite. Dându-și frâu liber gândurilor, la un moment dat, d-na Hizaki, care este o adeptă a fatalismului, cu o percepție personală a relației cauză – efect, se întreabă dacă tulburarea fiicei sale n-are vreo legătură cu moartea soțului (căzut odată cu calul de pe o faleză, în timp ce fiica sa, Ineko, călărea alături de el un alt bidiviu). Cert este că, la moartea d-lui Hizaki, fost locotenent-colonel, invalid, cu un picior amputat, soția și fiica vor trece printr-o durere ce depășește termenul „tristețe”, dar, odată cu trecerea timpului, această durere sfâșietoare se va estompa și va rămâne în viața lor o simplă mâhnire. De obicei, rudele și cei apropiați sunt cuprinși de vinovăție și remușcări când pierd pe cineva apropiat și își ascund sentimentele sub masca tristeții și a regretului. Subliniez faptul că și acest bărbat are, încă din ziua capitulării Japoniei, crize de pierdere a simțului realității, cu momente de amnezie și de leșin, se retrage în munți cu gând să se sinucidă, își scrijelește numele pe scoarța unui copac fără să știe ce face, însă își revine când i se arată o făptură feminină trimisă de zei.
Hisano crede în soartă, vrea să fie lângă Ineko s-o ajute să se vindece, se învinovățește că el i-a declanșat crizele de cecitate față de trupul uman, după cum și mama se autoînvinuiește de boala fiicei, chiar și de faptul că era o ființă friguroasă, care, în timpul școlii, i-a povestit că a vizitat un liceu de orbi ce jucau ping-pong, iar „masa avea forma unui munte, era mai înaltă la mijloc și mai joasă la margini”, margini cu o bordură mai ridicată, însă mingea trebuia să treacă pe sub fileu, dar nu a dat importanță acestei manifestări, punând pe seama imaginației copiilor asemenea povești tulburătoare; de fapt, întâiul simptom al bolii fetei s-a produs în timpul unui meci de ping-pong, când, brusc, nu a mai văzut mingea.
La toate marile întrebări legate de: nebunie, boală, vină, moarte, tristețe, iubire și singurătate, temele preferate ale lui Kawabata, „Păpădiile” lasă și de această dată posibilitatea cititorului să-și ofere un răspuns în funcție de experiența sa de viață și de formarea sa spirituală, inclusiv la întrebări de genul: „câte persoane care ne cunosc tristețea și suferința există pe lumea asta?”

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]