Un babilon al versurilor

Poetul Ioan Barb ne-a obişnuit, în scrierile sale, cu aşezarea cuvintelor în poezii de largă respiraţie, aflate sub stindardul cunoaşterii. Volumul „Babilon”, apărut la Editura Brumar, în Colecţia „Poeţi români contemporani”, este construcţia unei lumi lirice în care se porneşte, încă de la început, pe promovarea originalităţii „clonele n-au viitor sau trecut”. Atunci când sentimentele iau drumul inimii „noaptea îşi şterge lacrimile cu batista/ se agaţă de cuib cu ciocul unui cocostârc/ trece toamna cocoţată pe picioroange/ scutură toţi copacii din drum”. Atunci când suntem părtaşi la povestea naturii „umbrele îngenunchează”.
O poezie în care, dincolo de vremelnicul vieţii, apare rugăciunea: „Doamne/ ai dat spre nimicire patimile mele/ oile grase ale cuvintelor/ pe care mă opriseşi să le jertfesc/ înaintea ta/ mi-ai spus să nu-mi aprind candela/ de la un foc străin”. Lumina credinţei arde chiar şi atunci când iluziile se transformă în umbre: „parcă s-a făcut liniştea deodată/ şi pe cerul alb începe un film/ un documentar despre existenţă”. Răbdarea este cuvântul care-l caracterizează pe poetul ce stă în atelierul de creaţie, întru făurirea poeziei, atunci când „pădurea îngână un cântec”. Poeziile încearcă să redescopere urmele pierdute pe cărarea cuvântului atunci când omul comun intră în direct cu identitatea sa: „la amiază din ochi se ridică un abur/ mintea levitează/ în oglindă se vede doar zidul din spate/ cobor templele templului mirat/ ca să nu-mi alunece umbra pe dale/ îmi strigă din adâncul fântânii eşti mort”.
În poezia lui Ioan Barb zilele stau înşirate pe sfoară precum rufele la uscat, aşteptând curăţenia cuvântului care vine de dincolo de zările omenirii: „cu fiecare pas/ zăresc pulberea crepusculară/ de la capătul drumului/ singur nu voi ajunge niciodată/ dar tu eşti înaintea mea/ mă porţi de mână ca pe un prunc”.
Ioan Barb aduce, în acest volum, prin originalitatea poeziei, o nouă viziune asupra condiţiei umane.