Un canadian excepţional şi Regina României

Un canadian excepţional şi Regina României (1)

 

Suntem în Marele An al Centenarului Unirii. Actul de la 1 Decembrie 1918 este fundamental pentru istoria contemporană a României. El s-a datorat aspiraţiilor seculare ale poporului nostru şi strădaniilor mai mult sau mai puţin cunoscute ale unor mari personalităţi şi organisme politice, culturale româneşti. Deopotrivă, la această mare înfăptuire au contribuit şi oameni din afara arealului românesc, dar devotaţi cauzei noastre naţionale. Aşa este diplomatul Joe Boyle.

Despre destinul acestui bărbat şi relaţia lui cu Regina Maria (de la moartea căreia se încheie în anul acesta 80 de ani) vă puteţi edifica din textul ce urmează.

Cornel Cotuţiu

*

Era o după-amiază târzie de marţi, 26 octombrie, 1926, când Bart Doupe în vârstă de 9 ani privea un tren special care se apropia de gara Port Credit. Trenul a staţionat pentru câteva minute, iar în cele din urmă un oficial a coborât, l-a chemat pe băiat, rugându-l să transmită un mesaj din partea reginei din România care se afla în trenul respectiv. Scrisoarea trebuia să fie trimisă la biroul telegrafului, în apropierea gării. Băiatul era mai mult decât onorat de a se supune.

Ce făcea regina României într-un tren care trece prin Port Credit din Ontario (Canada)? Era în drum spre Toronto în memoria unei romantice atracţii pentru un erou canadian, care a servit ţara ei în timpul Primului Război Mondial. Numele său este Joseph Whiteside Boyle.

Regina Maria, nepoata reginei Victoria, s-a născut în 1875, în Kent, Anglia, având ca părinţi pe Alfred, ducele din Edinburgh şi soţia sa, Marea Ducesă Maria Alexandrovna, fiica Ţarului Alexander II din Rusia. În 1893, când Maria s-a măritat cu încoronatul prinţ Ferdinand al României, a fost considerată cea mai frumoasă prinţesă din Europa. A devenit regina României în 1914, deşi ceremonia de încoronare a avut loc abia după sfârşirea războiului. În Primul Război Mondial regina Maria s-a străduit din greu pentru interesele ţării sale. Ca lider al Crucii Roşii din România, era mai mult decât un figurant; a înfiinţat un spital într-unul din palatele regale şi a petrecut ore îngrijind soldaţi bolnavi sau răniţi, mulţi din ei fiind victime ale holerei şi ale epidemiilor tifos. După terminarea războiului, a reprezentat România la conferinţa de pace de la Versailles, pentru a ajuta la redobândirea multor ţinuturi româneşti înstrăinate. Regina Maria a avut 6 copii. Cel mai mare fiu, Carol, a devenit rege în anul 1930, la 3 ani după moartea regelui Ferdinand, după scurta regenţă a fiului său Mihai. Maria a murit în 1938.

Joseph Whiteside Boyle s-a născut în anul Confederaţiei, 1867, în Toronto, dar la 5 ani s-a mutat în Woodstock, Ontario, unde a fost crescut. A avut profesii variate: marinar, promovator sportiv, antreprenor, diplomat, soldat şi spion. A făcut o avere cu lanurile din Yukon astfel să-şi asigure hrana de fiecare zi. Pe durata vieţii sale a cultivat legături cu o remarcabilă arie de personalităţi, fiind incluşi Edward - Prinţul Ţării Galilor, Diamond Jim Brady şi Robert Service. Odată a fost chiar într-o tabără cu celebrul scriitor Jack London. A făcut afaceri cu Guggenheims şi Rothschilds, cu Herbert Hoover şi Sir Clifford Sifton. L-a cunoscut pe sir Robert Borden, Lenin şi regele George V, dar prietenia sa cu regina Maria a fost ultima şi poate prima iubire a vieţii sale. Deşi a fost decorat de 4 ţări Europene pentru servicii remarcabile pe timpul războiului, Joe Boyle n-a putut fi dat uitării în ţara sa.

Joe n-a fost un şcolar strălucit − odată i-a spus tatălui său că este al doilea din clasă. Doar presat de părintele lui a mărturisit că erau doar doi elevi în şcoala locală cu o singură cameră. Charles, tatăl lui Joe, dresor de cai, şi-a petrecut cel mai mult timp al vieţii sale în New York. După ce a terminat şcoala. Joe a plecat acolo să locuiască cu tatăl său.

Când avea 17 ani, Boyle şi-a părăsit familia, lăsându-le un bilet cu următoarele cuvinte „Am plecat pe mare. Nu vă îngrijoraţi pentru mine”. Boyle a devenit ucenic pe îmbarcaţiunea Wallace, care avea ruta spre India, prin Sf. Elena şi Cape Town. Abilitatea sa de a cânta la banjo şi bogata sa voce de bariton l-a făcut popular printre colegii săi de pe vapor. A economisit toate bacşişurile primite, un prim pas pentru a-şi asigura un venit sigur.

Într-una din zile, aflându-se navigând pe Oceanul Indian, vaporul a intrat într-o furtună severă. Fiind inundat, a fost nevoie să fie pompat pentru câteva zile. Echipajul începuse să-şi piardă nădejdea şi să dorească să renunţe. Atunci, curajos fiind, Joe a preluat comanda operaţiunii de pompare. Câteva luni mai târziu, în timp ce vasul era ancorat în Calcutta (India), unul dintre marinari a căzut peste bord. Un rechin s-a apropiat de acesta, iar în acel moment Joe s-a aruncat cu un cuţit asupra creaturii. S-a luptat cu rechinul până când a sosit o barcă de salvare.

În 1887, la trei ani după plecarea sa, Joe a reapărut în New York la bordul vasului Susan. La nu mai mult de o săptămână a părăsit viaţa de marinar şi s-a căsătorit cu Mildred Raynor. Mariajul lor va dura doar nouă ani. Joe nu s-a putut adapta la o asemenea viaţă, mereu plină de rutină. A primit o promoţie în box pentru care a învăţat la bordul vaporului, în timp ce scria coloane despre box şi curse de maşini. Neavând succes în câteva meciuri, a renunţat şi a navigat către Londra.

La întoarcerea sa în US, Joe a observat potenţialul unu mânz, Destruction, care n-a fost niciodată călărit în curse. A antrenat calul în secret şi a câştigat 7,000$ la prima sa competiţie. Destruction a ieşit învingător la alte 8 competiţii, acumulându-se astfel un câştig de 56,000$ (valorând în jur de 900,000$ în zilele noastre).

În 1896 Joe şi soţia sa s-au despărţit (se va căsători pentru a doua oară în anul 1909). Anul următor, el şi Slavin, ale căror performanţe în box au fost dezamăgitoare, au intrat în fuga pentru aur din Klondike. Când fondurile pe care le luaseră cu ei s-au risipit, Joe începuse să cânte pe străzile Dawson-ului la un banjo pe care l-a găsit abandonat în Skagway. Astfel, câştiga destul pentru a supravieţui. Cei doi au lucrat ca muncitori necalificaţi, dar Joe, neliniştit şi frustrat, a realizat că lucrând astfel aveau prea puţine şanse de a se afla pe drumul spre prosperitate. El a vizualizat un mod pentru o exploatare minieră a marilor zone hidraulice. A plecat din Ottawa, a obţinut drepturi de exploatare hidraulică în Klondike şi a comandat un echipament pentru această operaţiune. În câţiva ani următori Joe a acumulat o vastă avere.

În Dawson, Boyle, ca manager al Dawson City Nuggets, a intrat într-o competiţie. Echipa a călătorit 29 de zile cu biciclete, bărci şi sănii trase de câini. Fiind năvăliţi de un viscol, ce din Nuggets, au pierdut competiţia.

Când începuse războiul, în 1914, Joe a căutat să-şi servească ţara ca soldat. Însă vârsta lui de 46 de ani îl împiedica să se înroleze. În cele din urmă, a hotărât să pună pe picioare o companie de arme alcătuită din 50 de persoane, suportând toate cheltuielile necesare. În anul 1916 a devenit colonel în Miliţia Canadiană. Îndeplinind sarcinile date de noul său grad a plecat la Londra cu o petiţie pentru Biroul Britanic de Război. Acolo, fiindu-i recunoscute abilităţile tehnice şi administrative, a fost trimis în Rusia pentru a aranja sistemul „bolnav” al căilor ferate, ca astfel proviziile să poată circula până la Moscova şi în alte oraşe. Joe nu doar că a asigurat transportul hranei în acele oraşe, dar şi o varietate de materiale pentru război.

După revoluţia din 1917, din Rusia, bolşevicii au ameninţat că vor pune stăpânire pe bogăţiile naţionale ale României − fiind incluse arhivele, rezervele de aur, hârtiile valorice şi de asemenea bijuteriile reginei − care au fost mutate la Moscova, pentru a fi păstrate în siguranţă atunci când Bucureştiul a fost ameninţat în 1916 de către armatele Puterilor Centrale. La îndemnul consulului general al României, Joe a comandat un tren încărcat cu majoritatea bogăţiilor româneşti şi a aranjat o mare expediere de provizii să-l însoţească în România. În a şasea zi de călătorie de la Moscova spre Iaşi, capitala României din timpul războiului, au fost atacaţi de revoluţionari ruşi şi au fost forţaţi să încarce în baricade regulate dincolo de căile ferate şi să-şi revadă ruta de mai multe ori. Trenul a ajuns în Iaşi în ziua de Crăciun, în 1917. Regele Ferdinand l-a răsplătit pe Joe cu Marele Crucifix al Coroanei României.

 

Traducere şi adaptare din revista The Beaver (iunie/iulie 2002)

de eleva (atunci) Andrada Galdău

 

 

Un canadian excepţional şi Regina României (2)

 

20 de ani mai târziu, regina îşi amintea: „când Joe Boyle intrase pentru prima dată în camera mea, ca străin… mi-a dat impresia unei stânci, o stâncă de care puteam să mă sprijin.” Şi bazându-se pe serviciile lui, l-a rugat să preia câteva misiuni grele şi periculoase. Joe a rezolvat problema lipsei de provizii care a chinuit armata română, Crucea Roşie şi populaţia civilă. A anulat o serie de posibile răzmeriţe asupra armatei, în timp ce alimenta cu informaţie Alianţa despre germani şi ruşi. A salvat câţiva membri din familia Mariei care au fost răpiţi de bolşevici. Impresionată, regina Maria l-a răsplătit de această dată cu Maree Crucifix al Stelei Româneşti.

Însă, cea mai mare realizare a sa a fost salvarea a 70 de ostatici români, între care se găseau şi membri ai Parlamentului românesc din închisoarea bolşevică din Odessa. Văzând că prizonierii erau gata să se îmbarce pe un vapor cu destinaţie necunoscută şi neputând să determine autorităţile să-i elibereze, Joe a sărit pe vas exact în momentul în care se îndepărta de docuri. După două săptămâni de navigare de la un port al Mării Negre la altul, Joe a convins în cele din urmă echipajul rusesc să-i elibereze pe oamenii speriaţi, într-un port românesc. „Era o faptă colosală, o uimitoare dovadă de curaj şi o nemaipomenită voinţă”, a mărturisit Regina Maria, după ce l-a decorat acum cu insigna propriului ei Ordin. Românii, recunoscători acestui erou, l-au numit Salvatorul României. Circulau numeroase supoziţii cum că între regină şi frumosul ofiţer canadian s-a înfiripat o idilă, chiar dacă nici unul din cei doi nu recunoştea.

În iunie 1918, când se afla într-omisiune secretă pentru regină în Basarabia, Boyle a suferit un atac de cord. Maria a fost puternic tulburată la aflarea acestor veşti, mai târziu scriind: „Simţeam că inima mea se stinge înăuntrul meu. Boyle! Prietenul meu grozav şi invincibil! Să fi uitat oare Dumnezeu de oameni? De ce el? El?”. Ordonând ca tot ce este posibil să fie făcut pentru Joe, l-a adus înapoi la reşedinţa de vară a familiei regale din Balcic (pe malul Mării Negre), cât de curând posibil. Până la sfârşitul lunii iulie, Joe s-a odihnit într-o confortabilă cabană în apropierea căsuţei regale de vânătoare. Aici, regina şi fiica ei, prinţesa Ileana, s-au devotat pentru a-i reda sănătatea. În fiecare dimineaţă regina lua micul dejun împreună cu Boyle, discutau ştirile împreună, şi, cu cât sănătatea lui se îmbunătăţea, îl lua s-o însoţească la plimbări şi picnicuri la ţară. Până la sfârşitul verii şi-a recăpătat forţele şi relaţia lor, după cum Leonard Taylor a scris în The Sourdough and the Queen, „s-a transformat într-o romantică iubire”. Curând, după ce războiul s-a sfârşit, Joe s-a întors în Anglia. Înainte să plece, lui Joe i s-a acordat titlul de Duce al Iaşului, de către Regele Ferdinand. Cei mai mulţi dintre români credeau că onoarea era cel din urmă gest de gratitudine a ţării lor, iar alţii erau convinşi că Regina se afla în spatele acesteia.

Odată ajuns înapoi în Londra, Joe a susţinut campania e restabilire a teritoriilor româneşti în străinătate şi a sprijinit românii ale căror locuinţe au fost devastate.

În urma negocierilor, s-ar fi ajuns la Conferinţa de Pace de la Versailles, dar lipsa lui de iuţime, sănătatea lui precară, şi intrigile din Delegaţia Românească l-au împiedicat să îndeplinească acest scop. Mai degrabă, a convins-o pe Regina Maria să se implice mai eficient şi astfel Conferinţa să pledeze în favoarea României. Prin şarmul şi prin puterea ei persuasivă, Regina a avut un succes răsunător în convingerea Alianţei de a recunoaşte noile frontiere ale României şi de a ajuta ţara cu provizii.

Priceput şi cunoscător al valoroaselor zăcăminte de petrol ale Rusiei şi ale României, a intrat în afacerile cu petrol, propunându-şi să obţină drepturile pentru petrol la compania Royal Dutch Sheil. Boyle a făcut însă doar un progres limitat în negocierile dificile cu Sovieticii, înainte ca sănătatea lui să se deterioreze. După ce a stat un timp într-un sanatoriu, şi-a petrecut convalescenţa în casa unui prieten din Londra. Acolo a murit, în Aprilie 1923, la vârsta de 55 de ani.

Maria, care se afla într-o cumplită suferinţă după ce aflase de moartea lui Boyle scria:

„A fost o prietenie specială între noi. Ceva real, adânc şi puternic… dovadă că soarta este cea care ne-a adus împreună. Ne-am strâns mâinile în clipele de suferinţă şi umilire şi nimic nu ni le-ar fi putut despărţi. Nimeni nu-i cunoştea inima mai bine decât mine. Pentru mine el nu este mort. A fost atât de mare, aparţinea întrutotul naturii. Pentru mine el este în copaci, în cer, în mare, în soare şi în vântul care se roteşte în jurul casei mele. El se află în prospeţimea dimineţii şi în liniştea nopţii − iar stelele par să mă privească cu ochii lui şi norii par să-mi transmită mesaje de la acea nobilă inimă, ce mi-a aparţinut.”

Cu o primă ocazie, Maria a ţinut un priveghi în Londra, în camera în care Boyle a murit, i-a vizitat mormântul pe care nu-l considera potrivit pentru măreţia cestuia. A aranjat să i se construiască un monument în consecinţă şi a organizat îngrijirea permanentă a acestuia. La ordinele reginei, monumentului i-a fost aplicată o placă de doi metri pe care erau scrise câteva rânduri din unul din preferatele poeme ale lui Joe, Robert Service’s The Law of the Yukon.

            Lt. Col. Joseph Whiteside Boyle, CBE DSO

            6 Noiembrie, 1867 − 14 Aprilie, 1923

            Omul cu inima uni Viking

            Şi simpla credinţă a unui copil.

Mai târziu, au crescut crini pe mormântul său. Maria venea des la mormânt şi se ruga în camera în care Boyle murise. A reuşit să păstreze anonimatul, deşi un jurnalist londonez specula des despre vizitele unei misterioase doamne în negru. Din nefericire, grija perpetuă a încetat, mai degrabă a fost sfârşită de fiul Mariei, Prinţul Carol, care a urcat pe tron în 1930. În următorii zece ani, Maria mergea şi îngrijea mormântul ori de câte ori avea posibilitatea să-l viziteze. După moartea ei în 1938, monumentul s-a deteriorat rapid.

În 1926, Maria a făcut o vizită semi-oficială în Statele Unite. A traversat continentul sperând să viziteze măcar o parte din Canada, ca astfel să poată vedea un mic colţ din patria lui Joe. Trenul cu care călătorea a părăsit New York-ul în ziua de 25 Octombrie, a călătorit către Cascada Niagara, unde a doua zi de dimineaţă a luat prânzul împreună cu reprezentanţi ai Camerei de Comerţ regina s-a oprit în Port Credit, apoi a plecat către Toronto, unde l-a întâlnit pe fratele mai mare al lui Joe, David. Maria a vizitat Toronto, Montréal, sediul Guvernului din Ottawa şi a asistat la o ceremonie de primire în Clădirea Parlamentului. În Winnipeg, aproximativ zece mii de oameni au întâmpinat-o cu urale.

Dar acesta nu este chiar sfârşitul poveştii.

În aprilie 1983, prin eforturile fiicei sale, Flora, rămăşiţele lui Joe Boyle au fost duse în Canada. Urna funerară a lui Joe Boyle se află acum în Cimitirul Presbiterian din Woodstock, Ontario, unde diamantul, urna şi crucea Reginei Maria marchează noul loc de odihnă al acestuia. De ziua naţională a Canadei, în 1983, a avut loc o ceremonie în onoarea lui Boyle, cu această ocazie dezvelindu-se o placă memorială.

(Textul a fost publicat iniţial în revista „Clasa f”, a clasei cu profil filologie, a Colegiului Naţional „Petru Rareş” Beclean, numărul 20, 21/ octombrie 2008, la săvârşirea din viaţă în urmă cu 80 de ani a strălucitei Regine Maria)

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]