Un excelent portret al veleitarului literar

„Potrivit dicţionarului, veleitarul este o persoană care manifestă, exprimă sau trădează o anumită veleitate, care are anumite dorinţe, pretenţii sau ambiţii în general nejustificate. O asemenea persoană are o voinţă slabă angajată într-o dorinţă trecătoare. În majoritatea domeniilor de activitate, veleitarismul, prin comportamentul veleitar, este prezent şi acceptat tacit. Acesta colorează viaţa (socială) şi inspiră generos umorul şi sarcasmul. În literatură însă, veleitarul – veleitarul de profesie era să zicem – e o prezenţă care aşteaptă să fie luată mereu în seamă. Iese oarecum din tipar printr-o voinţă care nu mai este slabă, ci puternică, iar dorinţa de afirmare este insistentă şi deloc trecătoare. Asociat cu mediocritatea, nu se mulţumeşte cu «averea lui mică», poate o brumă de talent literar, şi bate mereu la porţile literaturii, fără să accepte că puterile îi sunt insuficiente pentru a deschide aceste porţi. Mai mult, iniţiază tot felul de strategii menite să-l facă prezent în câmpul literaturii. În principiu, veleitarii au condiţia şi rostul lor la un anumit nivel al vieţii culturale. Lucrurile devin mai puţin agreabile în momentul când se lansează în demersuri îndârjite şi neostenite.”

Am citat din „Veleitarul literar are o voinţă odihnită”, un admirabil eseu al lui Olimpiu Nuşfelean, apărut în „România literară”, nr. 6, 10 februarie 2017, p. 4. Un excelent portret al veleitarului literar. L-am citit cu creionul în mână şi cu sufletul la gură. Păcat că nu poate fi reprodus, aici, în întregime. Dar îl recomand cu toată căldura cititorilor ziarului „Răsunetul”. O astfel de „ispravă” nu poate ieşi decât de sub pana unui scriitor din prima linie. Fac această afirmaţie cu toată responsabilitatea, dar şi cu riscul de a fi acuzat (de vreun veleitar, fireşte!) de oportunism. Şi-mi ridic pălăria în faţa acestui Condei, cu majusculă. În semn de respect!