Un intelectual care nu are timp să se plictisească

Vreau să mă refer la o nouă carte a scriitorului măierean Iacob Naroș, de data aceasta nu ca rebreanolog, ci în ipostaza dedusă încă din titlul ei: „Publicistică literară. Note și impresii de lectură aproape critice.” (Ed. TipoMoldova, Iași, 2017).
Din start, se remarcă insinuările conotative ale cuvântului „aproape”, care, gramatical, este încadrat la adverb, aici însă are încărcătură adjectivală.
Cunoscându-i cele mai multe dintre textele acestui volum (publicate în reviste de specialitate), am încercat un fel de joc al aproximărilor. Așadar, note și impresii „aproape” critice: Nu prea departe de actul critic? La un interval mic de timp? Cam critice? Pe punctul de a fi critice?... Aproape că am ajuns în pragul unei stări de voioșie.
Lăsând de o parte tenta de modestie insinuată în acest „aproape”, eu îl știu pe Iacob Naroș un comentator prea sobru (ca să nu zic serios), încât să nu aibă simțul măsurii în actul critic. Întrebam adineauri: La un interval mic de timp? Ei bine, iată o trăsătură a demersurilor sale în acest domeniu: promptitudinea.
Aparițiile editoriale noi, care îl tentează și despre care dorește să scrie, nu sunt lăsate în vraful lui „sfântul așteaptă” (cum se întâmplă, adesea, în nu puține dăți, să găsești un articol de critică literară pe seama unei cărți apărute cu 2-3 ani în urmă).
Dar e de înțeles că nu poți fi imediat sensibilizat de o carte-cărămidă (837 de pagini), apărută cu doi ani în urmă (2015) – mă refer la „Soledad” a interminabilului Mircea Cărtărescu. Pentru așa ceva a trebuit mai întâi o tatonare (O citesc, n-o citesc?), o răbdătoare lectură, apoi elaborarea unui plan al comentariului critic, apoi timp pentru elaborarea studiului critic (cine știe câte reveniri, ștersături) și, finalmente, timpul eșalonat în episoade de către revista care i-a acordat spațiu „locativ” (inevitabil generos, căci numai în volumul de față a fost nevoie de 24 de pagini…).
Ar trebui, în stilul lui Iacob Naroș, eu însumi să acopăr multe pagini despre cartea aceasta, dar evit și mă întorc iarăși la romanul-cărămidă al lui M.C. (nu de dragul romancierului, ci al comentatorului). Paginile acestea ale lui Iacob Naroș sunt grăitoare pentru stilul criticului: un discernământ atent supravegheat în aprecieri, o meticulozitate de-a dreptul uimitoare (ca a arhivarilor de altă dată) în a remarca amănuntul semnificativ în fluxul narativ.
Se mai remarcă ceva (pentru acum): În cele două sute de pagini adunate sub genericul „De la o carte la alta, de la un scriitor la altul” sunt doar câteva cărți de poezie cercetate de condeiul lui Iacob Naroș. Majoritatea „mare” a cărților luate în vizor sunt din domeniul prozei, al istoriei și criticii literare și al gazetăriei. Iar după ce foiletonezi partea a doua – „Evocări, portrete, amintiri”-,
începi să dobândești răspunsul lămuritor: Iacob Naroș are plăcerea să povestească despre ce se povestește.
Și tentațiile lui de prozator „sub acoperire” se relevă tocmai în această a doua parte a volumului, unde are în vedere personalități ale arealului Someșului Mare în amonte și medii culturale specifice: activitate cenaclieră, muzeală, sportivă, școlară, etnofolclorică.
Dacă din 2010 – anul de debut editorial – până astăzi, Iacob Naroș a dat tiparului 7 cărți, îți vine să-l întrebi: Stimate domn, când te plictisești?

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]