Un posibil atentat la memoria omenirii

Valentin Marica

Se spune că, la un moment dat, cărțile nu ar mai avea loc de ședere în lumea noastră, tot mai bezmetică, rafturile bibliotecilor fiind prea pline și, deci, ,„potopul” de cărți ar fi distrugător. Contrar unor asemenea preziceri, prefer, din ce în ce mai mult, cărțile pe suport de hârtie care să-mi „amenințe” rafturile de bibliotecă. Mă delectează lectura celor 837 de pagini ale romanului Solenoid de Mircea Cărtărescu, o lectură încetinită și gânditoare, la fel mă bucură paginile volumului Cele mai frumoase povestiri din Biblie ( traduceri din ebraică, aramaică și greacă veche de Monica Broșteanu și Francisca Băltăceanu), după cum îmi întrețin inefabilul lecturii Andrei Pleșu cu masivul volum Despre frumusețea uitată a vieții, Mihai Sin cu Ispita izbăvirii sau Lazăr Lădariu cu arderile de conștiință din Veghe. Ceea ce fac unele edituri, propunând ediții prescurtate ale unor opere capitale ale umanității, mi se par amputări ale unor piscuri de frumusețe și o înlesnire a degradării actului lecturii. Câtă vreme se tipăresc titluri ca Solenoid, Cele mai frumoase povestiri din Biblie, Despre frumusețea uitată a vieții, Ispita izbăvirii sau Veghe, ziua îmi este confortabilă, indiferent că acestora le dedic ochiul, mintea și surâsul la ore ale dimineții, amiezii sau când simt hlamida tainelor în jur, la ore ale nopții. Cărțile de felul acesta, trudite până în pânzele albe, îmi sunt puncte de sprijin, catifelându-mi acea armătură interioară pe care Ioan Alexandru o numea cămașa de aloe. Astfel, nu mai citesc pe nerăsuflate, grăbit, ci cu încetinitorul, cu migală și prudență. Scria Octavian Paler în Viața ca o coridă: Uneori, îmi trebuie aproape o săptămână ca să termin o carte care mă interesează. Mă lupt să nu scap nimic din substanța ei, iar aceasta mă silește să avansez bănuitor, prudent, să amân întoarcerea paginilor.
Lângă astfel de întinse teritorii ale cuvântului ales, ale literei sau slovei tipărite, își au locul și cele pe suport electronic, întâlnindu-și revelațiile cu teroarea click-ului. Previziunile unui personaj emblematic, George, din romanul Ispita izbăvirii a lui Mihai Sin, fixează un timp al omenirii în care „mai-marii lumii” vor decreta că Pământul nu mai poate suporta colosala cantitate de cărți care s-au scris și s-au publicat, că acest imens deșert de hârtie care adună atâta praf în imensele depozite ale bibliotecilor, dar nu numai, a devenit deosebit de periculos pentru omenire. Personajul lui Mihai Sin prefigurează clipa în care acest deșert va fi „topit” și apoi prin tehnologii avansate va căpăta alte forme, căci, vor veni vremuri în care orice aberație și orice atentat la memoria omenirii vor fi posibile. Bibliotecile vor fi piedici, așadar, „urmașii” nu vor dori să audă de astfel de „moșteniri”, în schimb marele public va fi asigurat de păstrarea tezaurului prin trecerea acestuia în format electronic, cuprins în „pistilul” numit stick. Numai că, după o vreme, „vor avea loc „accidente”, pene de curent sau de mai știu eu ce, din cauza cărora un număr imens de titluri se vor topi în neant și vor rămâne cele care vor folosi unei noi „ordini”, conchide personajul din Ispita izbăvirii.
Un click și ni se va sfârteca cămașa de aloe care ne învelea când prin miile de pagini, palpabile, țineam în mâini, în ochi, minte și surâs, lumea. Nu vom mai vedea coperțile de carte ca pe niște aripi izbăvitoare și nu ne vor mai vedea ele; scria Dostoievski despre cum ne văd cărțile, mai ales noapte când ele nu dorm și ne cuprind în cele mai fascinante priviri.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5