File de istorie locală

Un proces care a durat mai multe veacuri

Mircea Daroşi

 

 

Dintre toate localităţile aşezate pe Valea superioară a Someşului Mare, Neposul, adică Vărarea de altădată, a cunoscut cele mai intense frământări sociale de-a lungul vremii. Situată mai întâi pe malul drept al Someşului, pe Valea Jedii, în imediata apropiere de actuala şosea care duce spre Sângeorz Băi, ea a trecut printr-o perioadă istorică mai deosebită faţă de celelalte localităţi. Documentele care ne clarifică în mare parte nedreptăţile abătute asupra neposenilor aparţin perioadei militarizării. Lupta pentru recâştigarea  terenurilor care le-au aparţinut a durat mai multe secole. Într-un memoriu întocmit de către locotenent-colonelul Enzenberg, din 17 iulie 1766, adresat comandantului general ardelean, conte Hadik, este menţionat faptul că, „Vărarea este un sat mic şi stă pe cel mai îngust teren, care la aşezare a fost mai întâi tăiat din teritoriile aparţinătoare Feldrului, Rebrii Mari şi Rebrişoarei. Acest sătuleţ, n-are lemn de foc şi nici de construcţie”.

Intervenţiile regimului cezaro-crăiesc în problema litigiilor care existau între satele săseşti şi cele româneşti de pe Valea Someşului, nu erau întâmplătoare. Nemulţumirile au apărut odată cu anexarea Văii Rodnei, cu toate satele aparţinătoare, la districtul bistriţean, pe baza unui act de donaţie semnat de Matei Corvin în anul 1475. Actele şi dovezile de proprietate ale românilor someşeni au fost treptat distruse şi înlocuite cu documente plăsmuite de canceliştii cetăţii administratoare, pe baza cărora s-a trecut apoi la izgonirea  românilor de pe pământurile lor strămoşeşti. Someşul a devenit pentru multă vreme graniţa istorică care despărţea cele două districte.

Anexarea s-a făcut cu ,,expresa voinţă şi poruncă crăiască, ca locuitorii din Valea Rodnei să se bucure pe vecie de aceleaşi drepturi pe care le au şi saşii bistriţeni. Vărărenii, după cum spune tradiţia, au stăpânit cu mult înainte de venireasaşilor,  teritoriul ,,de sub cetate’’. Alungaţi de acolo, s-au stabilit pe Valea Jedii, unde şi-au construit case, dar gândul că li s-au răpit terenurile şi au fost supuşi unor obligaţii care le întreceau posibilităţile, i-a determinat să folosească toate formele de luptă.

Saşii n-au cultivat niciodată aceste terenuri din cauza depărtării şi a drumurilor mai puţin accesibile. Ei nu aveau însă nevoie de ele, dar nici nu acceptau să le fie ştirbit statutul de  ,,propietari’’. Cei mai mulţi arendau suprafeţe întinse locuitorilor aflaţi de partea cealaltă a Someşului : vărărenilor, rebrişorenilor sau feldrihanilor. Aceştia, îndeosebi vărărenii, lipsiţi de pământ şi de păşuni pentru vite, acceptau să plătească importante sume de bani.

Dacă se întâmpla ca vitele lor să treacă dincolo de Someş, ,,pentru că ele nu puteau şti  unde se află graniţa, erau sechestrate de către saşi şi nu le eliberau decât pentru o plată considerabilă. Numai într-un singur an, vărărenii au plătit peste 80 de florini’’. Alteori, au avut loc şi unele confruntări care s-au încheiat cu vărsări de sânge. Procesele s-au ţinut lanţ, iar dreptatea era căutată degeaba.

Pentru a-şi extinde puţinul teren agricol pe care îl aveau, vărărenii au fost siliţi să facă multe defrişări, fără să aibă şansa unui pământ roditor. Singura posibilitate era lunca din stânga Someşului, care nu era lucrată de nimeni şi în mare parte acoperită de arini, plopi, răchiţi, pe care le-au lăzuit şi pe terenul respectiv au început să construiască case, astfel încât, în 1769, numărul lor a ajuns la 40. Până la această dată, grănicerii n-au fost tulburaţi de la treburile lor. Au lucrat pământul, l-au semămat, au lăzuit în continuare şi au plătit în mod regulat impozitele cuvenite. ,,Aici, în mijlocul pădurii’’ s-a pus temelia unui sat care va fi botezat nu peste multă vreme cu numele de NEPOS.

La numai câteva luni, printr-un ordin de la comanda generală se oprea construcţia satului şi folosirea terenului aferent. Această ştire a provocat o mare nemulţumire în rândul vărărenilor. La faţa locului s-au deplasat două comisii ale saşilor, iar memoriile au început să se îndrepte către Curtea de la Viena. Nici delegaţii saşilor nu conteneau să-şi apere interesele în faţa înaltei Curţi judecătoreşti. Saşii continuau să-i ameninţe pepe neposeni, dar ei , fără să se intimideze, luptau pentru drepturile lor strămoşeşti.

Nemulţumirile n-au pregetat să se manifeste. Cu mici întervale de timp, procesele au continuat să se afle pe masa de lucru a instanţelor judecătoreşti : în 1828, 1834, 1847, 1869, 1874 şi de fiecare dată s-au stabilit alte linii de demarcaţie.  Protestele de încălcare  a delimitărilor de hotar s-au soldat cu pierderi de vieţi omeneşti din partea ambelor tabere. Abia în 1948 s-a pus capăt acestui proces de câteva secole, când neposenii au intrat în drepturile lor legitime.

 

                                                                                         

 

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5